Marcel Pascu si Marcel Vulpoi - proprietarii cramei Gramofon
Pe Marcel Vulpoi, coproprietar al Gramofon Wine, l-ati putut vedea in Wines of Romania podcast, intr-un webinar recent, il gasiti des la interviuri TV sau in presa online, dar despre cel care a fondat crama, „tizul” Marcel Pascu, nu exista prea multe detalii.
Asa ca ne-am hotarat sa remediem aceasta lipsa si l-am invitat la „un ceai si un pahar de vorba”, vinul nefiind luat in considerare pentru ca l-am prins pe drum spre repetitiile de la Sala Radio. Cum devii podgorean din muzician, cum te schimba vinul si ce inseamna munca in vie si in crama, intr-un interviu in exclusivitate:
Marcel Pascu demonteaza un mit din Dealu Mare
Wines of Romania: Povestea dumneavoastra personala porneste de aici, din apropierea cramei, nu?
Marcel Pascu: Sunt de loc de aici, din zona, la mai putin de 20 de kilometri, mama era contabila la CAP aici si inca de cand am inceput sa fac primii pasi, bineinteles ca eram toata ziua pe camp. Si mi-a ramas in minte atmosfera vietii la tara. Asa ca, dupa ce am colindat Italia de la nord la sud mai bine de noua ani in turnee – de am ajuns sa cunosc mai bine Italia decat Romania – iar mai apoi am colindat si lumea, am inconjurat-o de doua ori, am fost de la cercul polar de Nord la cercul polar de Sud, prin Orient si Occident, am vrut sa ma intorc la radacini.
WoR: De curiozitate: e adevarat ca in Dealu Mare este apa atat de calcaroasa incat copiii beau vin?
M.P.: Din fericire nu, si nici nu ar fi bine sa fie. Exista povesti, dar e bine sa tinem vinul departe de copii, chiar si de adolescenti, sa-l lasam macar pentru prima tinerete…
WoR: Revenind la inceputuri – cum ati ajuns la saxofon, la muzica in general? A fost o melodie, o formatie care v-a inspirat?
Marcel Pascu: Mi-a placut intotdeauna muzica, de la gradinita mi s-a spus ca am inclinatii. Mai intai a fost vioara, prin clasa a treia sau a patra, la indrumarea invatatoarei mele. Chiar ea a fost cea care a vorbit cu tatal meu si i-a spus ca ar trebui sa ma lase sa urmez o cariera muzicala. Asa am ajuns sa dau examen in clasa a cincea la scoala generala de muzica din Ploiesti. Din pacate, cand am ajuns intr-a opta, cum erau acele vremuri, cu falimentara Cantare a Romaniei, s-a desfiintat liceul de muzica din Ploiesti si a fost inlocuit cu o sectie aparte, cam nefunctionala, in cadrul liceului pedagogic.
Avusesem un coleg mai mare care se inscrisese la Liceul Militar de Muzica din Bucuresti, model pe care l-am urmat alaturi de trei colegi – patru dintre cei sase baieti din clasa – si am intrat, trei din grup. Dupa liceu am ramas in Ansamblul Reprezentativ al Armatei, clarinetist, pana in 1989. Speram sa se schimbe cumva lucrurile, dar inertia din Armata…
Asa ca am facut cerere de iesire in rezerva si am prins in 1992 un contract in Italia, cu o trupa de romani. Apoi am tot zburat intre Italia si tara – am plecat imediat dupa ce m-am casatorit, vreo 7-8 luni, am revenit si am facut nunta, am plecat din nou, m-am intors si am facut botezul…
Marcel Pascu: jazz, estrada, muzica de circ si viata de nomad
WoR: Cantati jazz?
M.P.: Nu numai. Era si muzica de estrada multa, am avut si o colaborare pentru muzica de circ, alta pentru muzica de spectacole, multa muzica de acompaniament… Dar muzica de circ e ceva special, la fel ca viata de circ, acolo sunt multi oameni speciali, care chiar sunt ca o familie, e si viata de nomad, cu plecat din oras in oras…
Cand s-a terminat contractul din Italia si imi doream sa stau mai mult pe acasa, am prins un contract pe un vas de croaziera, insa mult mai relaxat, puteam sa stau pe vas o luna, o luna si jumatate, apoi sa mma intorc in tara pentru o luna sau o luna si jumatate. Cel mai mult am stat pe vas patru luni, cand am plecat din Genova, am inconjurat Pamantul si m-am intors in Venetia. In total, am stat pe vas vreo trei ani, dar era cazul sa stau si acasa, crescusera copiii, cel mare incepea scoala…
Sotia avea un serviciu destul de solicitant, iar eu chiar imi doream sa am mai mult grija de ei. Si, dupa ce am revenit, pentru ca nu prea aveam chef de stat in Bucuresti sambata si duminica, am inceput sa merg pe-acasa, e si aproape de Bucuresti… Voiam sa-mi fac o casuta alaturi de casa parinteasca, am si luat o bucatica de pamant, dar din motive care nu mai tineau de mine, nu am mai apucat sa construiesc nimic acolo.
WoR: Iar Dealu Mare era aproape…
M.P.: Exact, mi-am zis sa ma indrept de la campie spre o zona colinara, dar nu spre DN1, ca era deja aglomerat, si m-am hotarat la Dealu Mare. Era frumos, cum imi doream, conacelul de la Ferma 9 Mocesti avea si zece hectare de jur imprejur… In casa locuia inginerul fermei, Vali Sturzu, cu care m-am imprietenit si a mai stat o vreme acolo – mai ales ca el statea in timpul saptamanii, iar in weekend mergea acasa, iar eu nu vreneam decat la sfarsit de saptamana.
Si am avut un aranjament bun, toata lumea era multumita, dar apoi ferma si trustul care o detinea, Videlmar, au intrat in insolventa. Eu facusem un drum accidental la Primarie, sa platesc niste impozite, iar oamenii m-au intrebat daca nu vreau sa cumpar si cantina, care era proprietatea Videlmar, pentru ca exista deja cineva interesat sa faca acolo salon de nunti. Cand am auzit, am si vazut cum dispar sambatele si duminicile mele linistite in mijlocul petrecerilor campenesti, cu gratare si manele… De vandut deja nu mai aveam cum, pentru ca incepusem reconversia, asa ca am mers la licitatie si am cumparat si restul, pana la 25 de hectare si cladirile care apartinusera fostilor proprietari.
De la jazz la Chardonnay Gramofon
WoR: Daca tot a venit vorba de manele – o intrebare complicata. Ati colaborat la un proiect cu Adi Despot, care e rocker, si Adi de la Valcea, despre care putina lume stie ca este un muzician foarte talentat, care s pricepe si la jazz, si la blues, si la multe altele… Exista acelasi tip de prejudecati si in lumea vinului?
M.P.: Cu siguranta. Si ma gandesc la cramele mari, care in continuare nu sunt foarte bine vazute, ddar care au inteles ca e nevoie de un vin de prestigiu, asa ca toate au investit in crearea unei aripi dedicate vinurilor premium sau superpremium. Si cred ca e un lucru bun. In orice caz dincolo de aceste investitii in vinuri de calitate, cred ca datoram in primul rand enorm SERVE si lui Guy de Poix, primului import de tehnologie, care a schimbat conceptia despre vin in Romania, apoi celorlalti care au avut curajul sa faca investitii in vinul romanesc.
WoR: Revenind la licitatia in care s-a stabilit forma actuala a Gramofon Wine…
M.P.: Mda, m-am trezit cu toate pe cap. Initial mi-am zis ca’s destui care fac vin in Dealu Mare, sa le vand lor strugurii, iar pentru mine sa tin ca tata, 500 de litri, de consum propriu si de impartit la prieteni. Sau o mie de litri, ca dupa ce afla toti ca am vie, o sa trebuiasca sa dau in stanga si’n dreapta… Doar ca au venit vremuri in care pe mine ma costa 2,20 RON kilogramul de struguri, iar pretul la care se cumparau era de 1,6-1,8, iar eu nu puteam sa aduc bani de-acasa la infinit. Asa ca am decis sa facem vin. Am inceput in 2015, cu 12.000 de litri, iar azi am ajuns la 120.000 de litri.
WoR: Pe Gabi Lacureanu cand l-ati intalnit?
M.P.: Prin 2010, inca de la inceput. Cand voiam sa replantam, el a sugerat sa punem mai mult Chardonnay, ca sa avem macar un soi din care sa producem cateva zeci de mii de sticle, sa putem exista in piata, sa putem accesa un retailer. La 4-5-6 mii de sticle, cum produceam noi, trebuia sa ne bazam exclusiv pe horeca.
A fost o decizie buna, Chardonnay se vinde bine, il avem in Carrefour si sub eticheta Virtuoz, si cea de Gramofon Vals, care este exclusiv pentru programul Deschidem Vinul Romanesc. Aici am avut si un strop de inspiratie, am plantat cinci clone diferite, cumparate din Franta – pe una dintre ele nu o avem decat noi in Romania, Musque – si fiecare clona are cateva caracteristici proprii, asa ca ne putem juca cu expresiile lor, cu cupajele… Unul are arome mai puternice, altul acumuleaza zahar mai usor, altul are un postgust mai lung… Din toate astea trebuie sa iasa un vin bun!
Marcel Pascu crede in Feteasca neagra tip Amarone
WoR: Si ati devenit podgorean, dupa o viata de muzica si aproape nici o legatura cu agricultura…
M.P.: Cam asa. Din copilarie imi aminteam doar de plivit buruienile, de mers cu sareta sau cu remorca, de hergheliile unde mergeam printre picioarele cailor, de Pavel, calul alb si orb care era pus la sareta si condus din haturi… Iar acum m-am trezit podgorean, dar inca din 2015 am facut vinurile cu simt de raspundere si au fost apreciate, apoi a venit Feteasca neagra din 2016, care a fost un accident, cineva nu a venit sa-si ia strugurii, iar ei au acumulat foarte mult zahar…
Cand am prezentat-o prima oara in public, la un targ la Casa Poporului, am impartit publicul in doua: unii care spuneam ca m-am intors pe vremea lui Ceausescu, la vinuri demiseci si demidulci, altii care raspundeau ca nu e asa, ca uite ce gust are, ca e alta treaba… Cei din tabara „ostila” erau siguri ca adaugam noi zahar in vin, iar noi am avut la analize, la institutul Valea Calugareasca, 330 de grame de zahar, cel mai mare nivel pe care il masurasera ei pana atunci.
Eu cred ca Feteasca neagra se preteaza foarte bine la acest tip de vinuri, ba chiar si la metoda clasica Amarone, lasata sa se zvante pe rafturi in silozuri, dar eu nu am asemenea spatii ca sa pot experimenta. Si, oricum, la noi exista o psihoza cu vinul dulce, aproape toata lumea il evita. Eu am descoperit un vin dulce exceptional chiar prima oara cand am ajuns in Italia, in Manduria – era un Primitivo cu 18% alcool si inca dulce.
WoR: De cand ati inceput sa produceti vin, cum s-a modificat relatia dumneavoastra personala cu vinul?
M.P.: Evident ca s-a schimbat mult. Am inceput sa-l inteleg, am vrut sa-l descopar, sa inteleg piata, sa aflu ce preferinte exista, am descoperit soiurile si expresiile lor… Am citit mult, m-am documentat mult, am pus multe intrebari
WoR: Si social?
M.P.: Social, vinul ne apropie. Dezleaga limbile si naste prietenii frumoase. Ma intreaba lumea daca nu ma enervez, acum ca lucrez via si fac vin, cand ne trezim cu o petrecere in mijlocul campaniei. Le zic ca dimpotriva, cel mai potrivit moment pentru o petrecere e atunci cand se culeg struguri. Sunt regiuni in lume care au sarbatori oficiale pentru asta, festivaluri intregi! De cand eram copil, chiiar daca era vorba doar de o bolta de vie, la vremea culesului se incingeau gratarele, se strangeau prietenii, era veselie, o atmosfera incredibila, mai ales daca era recolta buna. Da, este stresant sa stai cu ochii pe presa, pe vase, dar bucuria de a fi intre oameni este de neegalat.
WoR: Vinul a crescut enorm in ultimele decenii, in toata lumea, chiar daca la noi s-a simtit mai recent. Cum a evoluat muzica in acest timp?
M.P.: Cea comerciala s-a simplificat, clar. Dar muzica de calitate a continuat sa evolueze, mai ales prin calitatea instrumentelor si cea a inregistrarilor, dar si prin evolutia aparaturii de redare. Si aici, muzica incepe sa semene cu vinul – in spatele fiecarei melodii pe care o asculti se ascund zeci de oameni si sute sau mii de ore de munca si de experiente. La fel ca in spatele unei sticle de vin.
