Interviu cu Marcel Vulpoi, coproprietar Gramofon Wine
In recentul nostru episod de podcast, am facut cunostinta cu un Marcel Vulpoi relaxat, cu pofta de viata (la fel ca vinurile lui), plin de bancuri si de pasiune pentru toate aspectele muncii sale. Asa ca am dorit sa aprofundam discutia si am revenit pentru povesti cu vin, arta, teatru si multe lucruri dragi sufletului. Iar coproprietarul Gramofon Wine, evident, nu ne-a dezamagit.
Wines of Romania: A devenit evident, din episodul podcastului difuzat in urma cu destul de putin vreme, ca esti un om de lume, un hedonist care vrea sa-si traiasca viata cu zambetul pe buze. Daca ar fi sa ne intoarcem in timp, banuiesc ca ai prins gustul pentru petreceri din studentie… Unde ti-ai petrecut-o?
Marcel Vulpoi: In Agronomie. Eram din Ramnicu Sarat, iar la inceput am stat in cel mai rau camin pe care il avea ASE-ul, la Mecanica Fina, in Obor. Cel mai hardcore camin ever! Dupa primul an, din al doilea pana intr-al patrulea an, intre ’96 si 2000, am stat in Agronomie, unde se intampla toate lucrurile frumoase. Inveti sa relationezi cu oameni din toate categoriile… E un loc plin de experiente. Nu era printre caminele de elita ale ASE-ului dar, desi dupa al doilea an aveam medie suficient de buna cat sa stau in cel mai bun camin, in Moxa, Cihoski sau oriunde, am preferat sa raman in Agronomie, pentru ca se facuse o gasca misto de baieti acolo. Si, ca sa-ti fac o dezvaluire in exclusivitate, eu nu am baut si nu am fumat pana la 27 de ani! Nimic! Zero!
WoR: Si atunci cand ai dat de vin?
M.V: Pai, dupa aceea. Mi-a zis nevasta “bai, n-ai si tu nici un viciu? Vorbesc si eu cu prietenele mele si nu am ce sa le zic”. Si am zis ca nah, de dragul casniciei, ma apuc… Asa am ajuns, incet-incet, si la vin. Descoperisem armagnac-ul, desi nici nu stiam ce e aia, si trabucul, ca sa fie chestia aliniata. N-am baut vodca, nici acum nu beau vodca, nu simt nimic legat de bautura aia.
WoR: Cand a inceput sa mearga business-ul, cat sa-ti permiti placerile astea?
M.V.: Din primul an de functionare, din 2004. In primii zece ani s-a dublat cifra de afaceri de la an la an. Am avut cifra in primul an de 25.000 de euro… Acum avem inca o crestere cu doua cifre, 17-20%, constant, de sapte-opt ani. Nu mai poate fi vorba de dublaj…
WoR: Pai, ca la vin, nu? E usor la inceput sa cresti de la zero la cateva sute de sticle si sa apara in hartii cresteri de mii la suta.
M.V.: Haha, exact. Ca in cazul clientilor care nu prea au activitate la inceput si ii taxez 200 de euro, apoi cand incepe treaba, ii taxez 400, iar ei sar imediat: “pai, ce faci dom’le, m-ai dublat”? Si le zic ca ala nu e dublaj, dublaj era daca sarea de la zece mii la douazeci de mii…
WoR: Cand ai dat prima oara de un vin care sa te faca sa te gandesti ca e mai mult decat o bautura sau un prilej de ameteala?
M.V.: Dat fiind ca am inceput mai tarziu, am sarit etapa asta de vinuri ieftine si proaste si am inceput sa beau direct vinuri bune.
WoR: La recomandarea prietenilor, a somelierului din carciuma?
M.V.: Nu aveam atunci prieteni atat de sofisticati. Recomandarea somelierului si un pic din gandirea mea profana, o analiza in termeni de pret – daca e 70 de euro, probabil ca e decent. Sau macar e mai putin probabil sa o dai in bara. Una dintre intamplarile amuzante din acea perioada e legata de analiza asta de pret. Aveam vreo 28-29 de ani, am mers la Geneva sa ma intalnesc cu un super-consultant si cu clientul meu. Amandoi afoni intr-ale vinului, si eu, si clientul meu. Si ne intreaba somelierul daca vrem un vin din lista sau daca vrem sa mergem cu el in pivnita sa ne alegem. Consultanta ma intreaba “De ce nu mergi tu Marcel”? Eu, afon complet, ma uit disperat la client, el se uita la mine… Si ii citesc in priviri ceva de genul “Bai, ai grija ce alegi de acolo! Sa nu lasam vreu rinichi sau vreun ficat pe-aici”, ca in lista vazusem vinuri de la 50 la 3-4 mii de euro. Si am zis sa o iau logic. In primul rand, nu Franta, ca exista riscul sa nu fi auzit de el dar sa platesti o avere. Dup’aia. Nu trebuie nici sa mergi in 1960-70, ca’s sigur patru cifre, dar nici alataieri, ca dup’aia pari ieftin. Si a fost un educated guess, cum se spune. Am zis sa fie Italia, peste sase ani, nu mai mult de zece, am zis sa nu iau Brunello, ca prea par de la tara, asa ca am ales un Barolo. Cata vreme am stat la masa, am fost stresat, ca si somelierul, si consultanta tot laudau alegerea… Dar a fost bine, a fost doar 180 de euro, cand am vazut nota, mi-a trecut spaima. Si cam asa a ramas multa vreme, educated guess, plus ce face orice iubitor de vin – gasesti unul care iti place si ramai cu el. Multa vreme mi-a placut Amarone – si asa s-a nascut si Feteasca noastra Neagra, si in varianta demisec, si nu mai zic de Opus, unde strugurii erau deja stafide cand i-am cules. Vai, cum a fost atunci! Era primul an in care eram asociat si am cules tarziu… Cand am vazut ca din trei hectare si jumatate abia ies cateva sute de litri de must am ramas blocat. “Dauna totala! In ce naiba m-am bagat?”. Fusese si seceta si ma uitam cum se umple o galeata de struguri la zece butuci si nu intelegeam ce naiba se intampla, in halul asta se pierd bani aici?
WoR: Pai asa devii milionar investind in vin. Trebuie sa pornesti milardar… Cand te-ai intalnit cu Marcel Paascu (fondatorul Gramofon Wine, n.r.) – intai client pentru contabilitate – avea sau nu nevoie de investitii?
M.V.: Avea, clar. Adica el facea vinuri bune, dar asta e problema – le explic si studentilor mei pe la cursuri – aici e vorba despre antreprenori vocationali. Sunt cei mai slabi antreprenori. Uita-te la restaurantele din Bucuresti – pline de chef-i talentati, care stiu sa faca supermancare, dar care vor sa aiba totul tipla. A bagat unul 400.000 de euro in amenajarea unui restaurant, ca el vrea sa fie cel mai frumos dintre toate – dar el avea contract de inchiriere pe cinci ani. Adica 7-8 mii de euro pe luna merg doar sa amortizeze investitia, nu mai zici de salarii, taxe… Dar asta i-a placut omului. Si multi au problema asta. De accea zic ca in fiecare business trebuie sa fie doi oameni. Unul care sa stie bine produsul si unul care sa stie sa-l vanda. Sau, daca proprietarul stie sa vanda, sa aduca unul care stie sa-l faca. Daca ala care stie sa faca e acelasi cu cel care stie sa vanda, sansele sa se duca in cap toata afacerea sunt foarte mari, pot sa dau cateva sute de exemple aici. Noi, la Gramofon, ne-am impartit foarte bine sarcinile.
WoR: Din pofta asta de viata, acum – cand ai crama, ai loc de petrecere – cum ti s-a schimbat viata sociala?
M.V.: Pai mi-am facut o gramada de prieteni si cunoscuti noi. Cand am deschis wine-bar-ul din Cotroceni, am stat acolo o luna, ca mereu am zis ca invat de la clienti. Sincer, toate business-urile pe care le-am facut, le-am facut pentru ca am ascultat clientii. Nu am facut firma de arhivare pentru ca am avut eu vreo strafulgerare metafizica, am facut-o pentru ca imi spuneau clientii ce nevoie au, la fel si cu cea de OCR-izare, optical character recognition. La fel si la wine bar, am vrut sa stau o luna – doua acolo ca sa vad ce asteapta lumea, ce cauta clientii. Si veneau oamenii sa-mi spuna “am venit aici ca am auzit ca e misto si poti sa bei cu patronul, iti explica cum e cu tablourile, cum e cu vinul”, hehe… Si, vorbind cu ei, am aflat ce isi doresc, ce asteapta.
WoR: Asta la wine bar. La crama?
M.V.: La crama e si mai frumos! Pai, cand facem petrecerile alea glorioase de peste 100 de oameni – ca veni vorba, avem acum Agurida Party, ca la mine, la tara, se face ciorba acrita cu agurida, cu ou batut, mancarea aia de vis de la bunici… Se vede cu ochiul liber ca imi place sa fiu acolo, sa stau cu oamenii. La petreceri de-astea, daca iesim break even, ne miram de ce petrecere reusita a fost. Adica de obicei e gaura, dar nu conteaza, nu e vorba de profit, e vorba de prietenie. Si de gandire pe termen lung – dupa parerea mea, toate business-urile care au reusit au fost gandite pe termen lung. Nu de pe o zi pe alta, sa zici ca la o petrecere de 120 de oameni trebuie sa ramai cu 2.000 de lei. Lasa-i naibii de bani! Nu trebuie sa te zgarcesti, sa pui acolo o bucatica de branza si una de paine si sa zici ca, gata!, ai facut degustare… La mine in curte vreau sa fie bucurie, veselie, belsug. La mine a fost mereu asa. Si la wine bar, le ziceam baietilor – mai, vine omul ala si sta la masa, nu si-a luat de mancare, nu conteaza de ce, duce-ti-le si voi ceva, zece felii de mezel, cinzeci de grame de branza, doua bucati de bagheta, din partea casei. Si e un dublu castig aici, nu e nici o pierdere. Mai stii cand mergeai la La Mama si-ti dadea alea trei masline? Aia era cea mai buna treaba de acolo, Nu mai tin minte nimic din ce comandam, dar mai stiu maslinele alea. Asa si la noi, omului ii place sa primeasca ceva, se simte bine. Si, din experienta, cand gusta branza isi zice ca ar mai merge un vin, daca tot s-a simtit bine. Cand te gandesti pe termen lung – cat pot sa te coste trei bucatele de branza?
WoR: Acum, ca petreci mult mai multa vreme in luma vinului, cum vezi consumatorul nostru de vin?
M.V.: Vad ca se schimba structura clasei consumatorilor de vin. Si vad ca avem un consumator foarte usor de influentat, dar in acelasi timp in cautare de descoperiri. Ma uit la cei care vin din urma, de treizeci si un pic de ani – la noi, la wine bar, de exemplu, varsta medie e de 35-40 de ani, pentru mine a fost un soc total, pentru ca ma asteptam doar la oameni de peste 50 de ani, care sa invarta paharul, sa stea cu nasul in el, sa numere secundele de postgust… Si vad cum cei tineri au placerea de a-si impartasi descoperirile. “Stai, nu lua ala, stai sa vezi ce am gasit eu. Ai gustat Domeniul Aristitei?” – pentru mine e o bucurie enorma. Chiar sambata m-am intalnit cu un domn care mi-a zis ca la mine a descoperit Domeniul Aristitei, o Feteasca Neagra, si de atunci, doar de-ala bea. Pentru ca l-a descoperit el, aia e placerea, sa mearga in gasca lui de prieteni si sa le arate ce a descoperit. Si cu Gramofon e la fel, vin clientii mei la wine bar cu gasca, eu le arat vinul, le povestesc de clona de Chardonnay Mousqué, pe care nu stiu daca o mai aduce cineva pe aici, le zic de drojdii salbatice… O poveste intreaga. Iar ei, la randul lor, devin cei mai buni ambasadori. Cu casutele facute in podgorie, aceeasi poveste. A venit un youtuber cu un challenge, “cum sa supravietuiesti 24 de ore in cea mai mica casuta din Romania” – chiar asa, cu cacofonia asta, a pus el titlul – si a facut 210.000 de vizualizari in cateva zile. Si se uita un copil, merge la taica-su si ii zice “hai, tati, sa facem si noi un challenge de-asta, ia-o pe mami si hai acolo!”. Se schimba treaba. La noi, faptul ca nu ne stie lumea e un avantaj, desi ar trebui sa fie un dezavantaj. Oamenii inca ne descopera si se bucura de descoperire. Daca vin si la crama, aud toata povestea, vad tablourile, inteleg ce vrem sa facem… ei devin ambasadori, vor sa povesteasca lumii ce au inteles, sa arate ce le-a placut.
WoR: Ca tot a venit vorba de cateva ori despre tablouri: care sunt principiile dupa care iti construiesti colectia de arta?
M.V.: Hehehehe, educated guess! Am prieteni care se pricep mult mai bine decat mine la tot ceea ce fac, adica ei sunt curatori, si ei imi recomanda pictori cu potential. La mine, treaba e simpla, daca imi place, iau, daca nu – nu.
WoR: Deci nu alergi dupa Tonitza, Grigorescu…
M.V.: Nu, nu, n-am avut niciodata trofee. Exista si vanatori de trofee, colectionari care trebuie sa dea zece mii ca sa vada vecinul, cand vine la gratar, ca si-au luat Grigorescu. La mine e ca la vin, imi place descoperirea. E minunat cand descopar un artist si vad, dupa 6-7-8 ani ca are succes. Uite, aici pe birou e o sculptura de Felix Aftene, care acum vinde un tablou cu 25.000 de euro. Acum am alt pictor pe care pariez, care a facut cele doua panze de acolo, Manuell Manastireanu. E totul legat de descoperire, nu e neaparat o investitie. E si suflet, ca daca era doar investitie, puteam sa vand o mie de tablouri pana acum, cu dublu, triplu sau de zece ori suma platita la achizitie. Dar nu, decat sa iau o pictura si sa nu o pun pe perete, sa nu ma bucur de ea, mai bine nu o iau. Poate sa-mi spuna oricine ca o sa-i creasca valoarea – pe mine nu ma intereseaza decat sa ma bucure. Sunt artisti a caror cota a explodat. Daca nu mi-au placut, nu am cumparat, nici atunci, nici acum.
WoR: E si un sprijin important pentru artistii tineri…
M.V.: Asta da, chiar am avut o intamplare amuzanta de curand. Am cumparat, nu stiu daca ai vazut, chiar la intrare, in dreapta, e un tablou cu o vulpe in padurea fermecata. Era la o expozitie o fata de 15-16 ani, o copila mititica… Matei Andrada o cheama, e de la Tonitza. Expozitia, la Muzeul Taranului Roman, era foarte misto – sapte pictori contemporani buni au ales sapte copii promitatori, sa ii invete. Si merg la copila si o intreb cu cat vrea sa vanda tabloul. Ea – socata, nu mai vanduse nici un tablou. Si a inceput sa calculeze cat a dat pe panza, pe culori… Si i-am zis sa termine cu prostiile, ca nu poti sa calculezi pretul lui Brancusi dupa cat a dat pe piatra, dalta si ciocan. Pana la urma, i-am propus eu un pret – ca sa intelegi, nu am reusit sa scot un pret de la ea – pentru ambele tablouri din expozitie. Pe al doilea nu voia sa-l vanda, voia sa-l tina la ea in camera. Si a trebuit sa-i explic ca pictorul nu se poate atasa de lucarile sale, ca arta e facuta sa fie vazuta, admirata de cat mai multa lume, sa circule.
WoR: Iar tu ajuti arta sa circule si sa fie vazuta…
Da, asta este si unul dintre motivele pentru care am facut wine bar-ul si pregatesc acum spatiul de la palatul Bragadiru. Iures o sa fie acolo, deschidem in septembrie. Va fi o degustare cum n-ai mai vazut, si cred ca tu ai vazut mii. Aici, la Bragadiru, sunt asociat cu George Remes, care are Teatrul Godot. I-am zis sa facem ceva complet diferit, sa legam vinul de teatru. Si el a venit cu o piesa in engleza, Vino Veritas, crede-ma ca n-am putut s-o las din mana, am citit-o pe nerasuflate. E o piesa despre doua cupluri intoarse din vacanta, cu niste vinuri exotice, oamenii incep sa bea si incep sa spuna adevarul. Si practic, oamenii vor gusta in acelasi timp ceea ce se gusta pe scena. In rest, nu vreau sa dau multe amanunte, piesa e extraordinara, te ridica, da cu tine de pamant, nu e ceva usor, de vara, e profunda si are si parti mai inconfortabile… Dar asta este adevarul, nu e mereu confortabil. Dar nu cred ca a facut cineva o asemenea lansare – teatru, arta, vin si muzica – si jazz si clasica. O sa fie si vernisaj cu artisti contemporani valorosi, care isi vand singuri operele, nu se cumpara de la mine, ci direct de la artist… Practic, deschidem un hub cultural, unul care invita la descoperire – artisti plastici, muzicieni si vinuri. Deci oamenii care ne vor vizita vor avea ce sa povesteasca.
Foto: Antonio Socea
