Prima oară când am intuit funcția socială a vinului a fost la sfârșit de liceu, când ne strângeam mai mulți în jurul unei sticle de Fetească Regală de Ștefănești Argeș. Și cam tot pe-atunci mi-am dat seama că starea pe care o provoca vinul era mai de dorit decât cea de la bere sau de la tărie. Erau anii ’90, era haos și multă libertate, inflație, apa minerală era încă în sticle de sticlă, iar șprițul se făcea mai rar, mai mult acasă și mai mult ca semn de bătrânețe. Noi ne bucuram de vin. În Cișmigiu, la Cetate, la debarcaderul din Piața Operei, pe treptele Sălii Palatului, în pasajul de la Universitate și rar, foarte rar, pe terase sau în restaurante. Era o vreme fără telefoane mobile, în care ne sunam de la telefonul public, știam sute de numere de telefon pe de rost, ne plimbam cu autobuze și tramvaie neîncălzite, dar oamenii erau mai zâmbitori.
Ceva mai târziu, jurnalist fiind, am întâlnit oameni care mi-au explicat că „vinul se vorbește”. Și se împărtășește, și că este profund legat de mâncare și de semnificațiile antropologice ale gestului de a hrăni pe cineva. După puțină vreme de învățat despre vin, mă pufnea râsul când vedeam milionarii de carton ai tranziției expunându-și sticlele prăfuite de vin „din anul nașterii” în coșuri de nuiele, la temperatura camerei, într-un colț de birou. Am pus ghilimele pentru că era o practică curentă să se scrie etichete noi la mașina de scris, puse apoi pe sticle (legitim) prăfuite, purtând anul care trebuia să apară pe sticlă, pentru că „așa trebuia să arate sticlele de colecție”. Exploatare a snobismului epocii, fraudă, dar și o dare în vileag a lipsei generale de cunoștințe despre vin…
Vin, blues, amor. Păi, nu?
Și, cam în aceeași perioadă, am avut șansa să ajung la o degustare – nu prea existau în acea vreme – ținută de un domn mic la stat, dar plin de suflet, de prin Vrancea. Vinurile nu cred că erau cine știe ce, nici nu mai știu exact ce am gustat, dar a fost un moment de epifanie. Mi s-a luat un văl de pe ochi. Am început să văd într-un univers paralel, în timp ce domnul ne explica despre cum se schimbă aromele dintr-un an mai cald, față de cele dintr-unul mai rece, la același soi, despre cules devreme sau târziu, despre specificul aromelor de soi și alte cele. Și am știut că m-am îndrăgostit de universul ăsta nou așa cum te îndrăgostești de femeia care te privește în ochi dimineața și te mângâie: calm, tandru, curios, planificând un drum lung de descoperire, pas cu pas, până la intimitatea cea mai profundă.
Și, ca într-un cântec de Beth Hart, stele s-au aliniat: după o strofă mai mult șoptită, un pic amenințător, ajunsesem la refren, ritmul accelera, iar vocea în crescendo începea să vibreze, anunțând o explozie. Pe o piață acoperită peste 80% de Cotnari, Jidvei, Murfatlar și Vincon, rar mai găseai câteva sticle din Feteasca neagră „floarea-soarelui” și „răsărit de soare” de la Cramele Halewood sau vinuri de la SERVE. Atunci am gustat prima oară Sienna de la Vinarte – un Merlot care nu semăna cu nimic din ce gustasem până atunci, de care probabil nu vă mai amintiți, fiind rapid înlocuit de Prince Mircea. Și tot atunci începeau să apară Oprișor (Syrah magnum!), Davino, Cramele Recaș, Vinterra (oh, cât Black Peak mi-a bucurat papilele!), apoi Domeniul Coroanei, Corcova, Rotenberg, Aurelia Vișinescu și toate care au urmat, în timp ce târgurile, festivalurile și degustările de vin se înmulțeau. An de an, lună de lună, aveam câte o bucurie nouă, până am ajuns să nu mai pot ține pasul cu tot ce se întâmplă.
Ce am învățat?
Am cunoscut oameni la fel de cuprinși de pasiune ca și mine, chiar și o mână de jurnaliști alături de care am pornit și crescut tot soiul de publicații menite să aducă vinul mai aproape de cât mai mulți oameni, am cunoscut producători, oenologi, profesori și somelieri – toți servind în același templu, și de la fiecare am avut și încă am de învățat despre vin. Împreună cu Vali Ceafalău, Cezar Ioan, regretatul Cosmin Zidurean, Loreta Budin, George Mitea, Ciprian Haret, Răzvan Avram, Răzvan Jurcă, Alin Ioniță, gustam, învățam și, unii, scriam zilnic despre vin.
Ce am înțeles până acum? Că nu există „cel mai bun vin”, că nu te întâlnești de două ori cu același vin, chiar dacă diferențe sunt subtile, că marea artă pe care o aduce cunoașterea vinului este să știi să alegi vinul potrivit, în ziua și la ora potrivite, în compania potrivită, uneori alături de mâncarea potrivită. Spun „uneori”, pentru că îl iubesc suficient cât să-mi doresc să fac cunoștință cu fiecare vin nou „în privat”, fără alte gusturi. Am mai învățat că fiecare vin are rostul lui, sec sau dulce, extractiv sau suplu, cu bule (și ce fel de bule) sau fără, soi cu soi, an cu an. Că nu tot vinul făcut de oameni buni este vin bun și că nu tot vinul bun este făcut de oameni buni. Că tehnologia este suficient de avansată cât să păcălească uneori gustul, și că ăsta este uneori un compromis necesar în fața unui vin „curat”, dar defect. Că „vinul bunicului” e cel mai des o poșircă, dar și că amintirile și sentimentele pe care le poate trezi, oamenii și întâmplările de care sunt legate acele clipe și emoții sunt, uneori, mai importante decât conținutul paharului. Și multe, multe altele.
Epilog
A trecut suficientă vreme cât acea Fetească regală de Ștefănești-Argeș să nu mai existe decât în amintirile câtorva și, poate, în vreo vinotecă, dar Internetul e prea copil ca să-i păstreze o imagine. Mai am, însă, un amănunt de precizat despre ea. Era o vară perfectă, nici prea cald, nici prea rece. Singur, pe la 2-3 ale amiezii, pe un scaun de plastic (care azi nu m-ar mai ține), pe terasa unei gherete de tablă, cu o sticlă de vin pe care mi-o cumpăram pentru prima oară singur și din care savuram fiecare înghițitură. A apărut un prieten, nici nu mai știu care, i-am cerut omului de la chioșc un pahar pentru el, i-am turnat, s-a așezat, am ciocnit și am stat în tăcere o vreme, cu ochii la cer, la verdele dimprejur și la blocuri, la oamenii care mergeau sau veneau de la piață sau de la muncă, la cei care puneau rufe la uscat pe balcon sau jucau table în fața blocului și, pentru un moment, a fost totul perfect.
Notă Wines of Romania
Acel IAS de la Ștefănești a avut un destin complicat. Pivnița de vinuri a fost cumpărată, mai există câțiva viticultori în zonă, dar în mare parte a dispărut. Există, totuși, o mână de inimoși care au dat naștere cramei Marcea, o cramă independentă energetic, verde, cu vinuri bune, de terroir, cu ani memorabili. Se organizează aici concerte și evenimente și, în măsura în care pot, fiind totuși o cramă mică, proprietarii contribuie la consacrarea ideii că vinul este profund legat de cultură și de stil de viață.
Vinul Tinereții e un serial de povești despre primele vinuri care ne-au introdus în această lume fascinantă – la vârsta legală. Deși poate azi nu mai consumăm acele vinuri sau multe dintre ele nu mai există, ele sunt cele de care se leagă poate unele dintre cele mai fascinante întâmplări ale vieții noastre, pentru că aceia sunt, în multe feluri, anii care ne definesc ca oameni și ca valori.
La Wines of Romania încercăm să le descoperim – atât vinurile, cât și valorile – cu ajutorul poveștilor voastre și să refacem traseele străbătute de atunci și până azi, ca oameni și ca gusturi.
Săptămână de săptămână publicăm aici poveștile voastre și celebrăm nostalgia cu o sticlă de vin oferită celor mai autentici dintre urmăritori. Trimite-ne și tu povestea ta despre cum ai făcut primii pași în lumea vinului și care a fost soiul de care te-ai îndrăgostit și, dacă ne convingi, îți trimitem o sticlă de vin în dar pentru a sărbători această amintire așa cum se cuvine. Cine știe, poate chiar ACEL vin.
Așteptăm poveștile voastre pe adresa info@winesofromania.com
