Să copilărești la Șimleu Silvaniei însemna, printre altele, să vezi primăvara, de departe, două-trei pete roz pe dealul Măgura, acolo unde viile își țineau încă seva bine păzită în rădăcinile înfipte printre șisturile cristaline și în butucii zgribuliți, ce nu îndrăzneau să dea vreun mugure. Erau ultimele exemplare de migdali. Venea primăvara și odată cu vremea frumoasă, începeau și viile să dea semne de viață. Mulți locuitori ai Șimleului cultivau viță de vie pe Măgură. Unii obțineau aprobare de la Consiliul Orășenesc al acelor vremuri să desțelenească o bucată de teren în pantă, pe care puseseră stăpânire salcâmi încăpățânați, ale căror rădăcini nu se dădeau smulse cu una cu două. Alții moșteniseră, în ciuda schimbărilor de guvernământ, măcar o parte din vechile vii, cu case și pivnițe pântecoase, cu paznici care vegheau pârguirea ciorchinilor, greblând atent între rânduri, nisipul sticlos, rezultat din măcinarea șisturilor. Orice pas străin era identificat, iar făptașul, căutat.
Ei bine, printre mândrii posesori de vie era și Alexa Acsádi, căruia prietenii îi spuneau Öcsi. Pe o coastă abruptă, cărarea ce trecea periculos de aproape de o râpă, te ducea la cea mai frumoasă vie de pe Măgură. Cu expoziție sudică, via se distingea dintre toate peticele acoperite cu viță de soiuri felurite, mai ales cu hibrizi, printre care se strecurau și câteva soiuri nobile, cum erau toate vițele din via lui Acsádi: Riesling, Cabernet Sauvignon, Pinot Gris, Riesling italian, Sauvignon Blanc, ceva Tămâioasă, niște Fetească, iar în pivniță, erai invitat la degustare. Să ai vin de la Acsádi însemna că sărbătorile vor fi de mare ținută.
În gospodăriile individuale, tratamentele erau, cel mai adesea, doar cu sulfat de cupru, în vreme ce la Acsádi, se vorbea de 7 stropiri diferite de-a lungul anului. Cert este că i se dusese buhul. Meșterul de vinuri era maistru tâmplar de meserie. La Liceul „Simion Bărnuțiu”, în acele vremuri, în atelierele liceului, se producea mobilierul din școală, dar se și țeseau covoare manual, se făcea croitorie, așa că domnul Acsadi își invita meșterițele acasă o dată pe an, la un pahar de vin. Îmbătrâniseră și el și meșterițele. Ca să poată duce materialele necesare sus, la vie, Acsadi a instalat un funicular, utilizând un vagonet de mină, pe care numai Dumnezeu mai știe de unde îl obținuse. Cert este că tot ceea ce bărbatul înalt care fusese Alexa Acsadi nu mai putea duce pe spinare, era acum transportat cu funicularul, acționat electric. Așa au urcat și meșterițele, pe care anii și kilogramele în plus nu le mai ajutau să urce coasta.
Însă funicularul improvizat și-a dovedit utilitatea mai ales atunci când, de la Zalău, reședința Sălajului, soseau reprezentanți ai județenei de partid cu tovarăși de la București. După ce vizitau câteva obiective economice, traseul includea neapărat via lui Acsadi, unde erau degustate specialitățile casei. Vinul era atât de bun, încât vizitatorii erau în pericolul de a-și pierde integritatea corporală, astfel încât, coborârea de la vie nu se mai făcea pe jos, mai ales că nopțile erau cam întunecoase, ci cu funicularul. N-am aflat câte cărări îi duceau pe degustători după coborârea din funicularul ce se legăna fără sfială pe deasupra râpei. Cert este că după revoluție, la via lui Acsadi petrecea noua generație de politicieni, pe care nimeni nu i-a mai întrebat despre funicularul pentru care Acsadi bácsi fusese criticat, înainte de 1989, în ziarul Scânteia.
Și-am încălecat pe-o căpșună, dar nu v-am spus nicio minciună.
Sursă foto: Sălajul pur si simplu
