Săptămâna aceasta a început cu o revedere mult așteptată, pe care echipa Wines of Romania a reușit să o strecoare înaintea drumului spre Wonderland Cluj: Cristiana, Andreea și Valeriu Stoica.
- Frumusețea se ascunde în detalii
- Un an mult mai bun
- Cristiana Stoica, despre locul căruia îi aparține
- Sortimentul local și via nouă
- Despre cei care au fost
- Gusturile locului
- Prima generație care aduce gusturi noi
- Educația transcende vremurile
- Pentru cine construiești?
- Despre munca în familie
- De ce par atât de haotice toate paragrafele de mai sus?
- Concluzia?
Nu oricum, ci cu o zi întreagă dedicată nouă, pe domeniul Vila Dobrușa, pe terasa Cramei Avincis, pentru fotografii, live-uri, degustări, interviuri mai mult sau mai puțin informale, dar și pentru un prânz și o cină delicioase.
Personal, mi-am asumat misiunea de a readuce la o viață plină de conținut expresii precum „moștenire”, „generații”, „afacere de familie”, utilizate atât de des în ultimii ani, încât par să se vidat de sens, la fel ca „bucate alese” sau „mese boierești”. Da, am scris vidat, în loc de golit, pentru că este, iar, un loc comun. Iar locurile comune fură din puterea cuvintelor…
Vedeți voi ce a ieșit…
Frumusețea se ascunde în detalii
Nu mai văzusem Crama Avincis din preajma inaugurării, când am fost mai degrabă șocat de amploarea proiectului decât sedus de frumusețea lui. Părea atunci, în 2011 sau 2012, o construcție din altă lume, în condițiile în care cei mai mulți producători fie reamenajaseră crame vechi, fie construiseră structurile simple, pe bază de „panouri-sandwich”. Aici totul fusese luat de la zero, pe platoul dealului, cu ajutorul unui arhitect cu viziune, Alexandru Beldiman, care a și primit mai târziu un premiu prestigios pentru proiectul de amenajare a Domeniului Vila Dobrușa (crama, dar și împrejurimile).
Am avut acum mai mult timp să observ detaliile care mi-au scăpat atunci, în timpul unei excursii de grup la cramele din Drăgășani. Calcarul folosit la învelirea cramei (la care s-a tăiat timp de doi ani), regăsit în turnuri și oaze pe domeniu. Fâșiile verzi care punctează forma teraselor, reproducând geometria pantelor înverzite ale cramei.
Camerele pentru oaspeți de deasupra cramei, elegante, de un lux nesclipitor, perfect integrat. Miliardele de stele pe cerul de noapte, pe care nu le vezi niciodată în marile orașe, un apus și un răsărit care te lasă fără cuvinte, toate printre bule de Crâmpoșie și Pinot noir, învelite în vorbele calde a doi bunici plini de viață, cu o energie incredibilă și care ar face orice pentru a-și încânta musafirii.
Un an mult mai bun
Domeniul Dobrușa are adresa oficială pe strada Valea Caselor. Satul, comuna nu mai există – aparține teritorial de câțiva ani, de la reorganizarea localităților limitrofe, de orașul Drăgășani, ceea ce o face o raritate: o vie urbană. Iar Valea Caselor chiar este o limbă de asfalt, pe care abia încap să treacă una pe lângă alta două mașini micuțe, o dâră cenușie care trece prin fața caselor, până în vârful dealului, la cramă. La intrarea pe domeniu se află și ultimul felinar stradal…
Mai există o Valea Caselor prin care trece autostrada dintre Sibiu și Sebeș. Acolo, ironic, nu vezi nici o casă, așa cum, la fel de ironic, în aceeași zonă, treci printr-o vale care se numește Valea fără nume.
Revenind la Avincis, recolta a început și se anunță bună. S-au cules struguri pentru spumant și pentru rose-ul Cuvee Alexis. Plantele s-au revigorat după seceta sinistră de anul trecut, nu a murit nici un butuc, iar anul acesta, fără să mai fi fost nevoie de tăiere de normare (struguri tăiați înainte de coacere, pentru a păstra o calitate ridicată a strugurilor rămași), recolta se apropie de normal.
Cristiana Stoica, despre locul căruia îi aparține
O las pe Cristiana Stoica să vă prezinte locul în care s-a întors după o lungă absență.
„Drăgășaniul este, aș zice eu, un centru al universului oenologic românesc. Nu este o podgorie foarte mare, poate de aici vine și o parte din farmecul său, are o tradiție foarte veche în vin, și o tradiție la fel de importantă în cercetare, la Stațiunea de aici (SCDVV Drăgășani) s-au născut soiuri importante de struguri – Crâmpoșia Selecționată, Negru de Drăgășani, Novac, Alutus…
Istoric vorbind, viile au aparținut unor familii care au știut ce să obțină din struguri. Au fost și vinificatori aduși din străinătate, în perioada interbelică, nu am dus lipsă de profesioniști aici. Și a existat și o intelectualitate locală, ceea ce a fost important, pentru că ei știau ce să ceară și au știut ce să facă pentru a obține acel lucru.
Oameni de mare calitate – Gib Mihăiescu, scriitor, care a avut și el un impact asupra acestei lumi, a avut și el vie. Profesori, medici, economiști, oameni din București care aveau moșie aici, veneau și se întâlneau verile aici în zonă… Din păcate, foarte multe dintre casele lor au dispărut, au fost distruse.
Noi am avut o mare șansă, am scăpat, poate că era mai izolat conacul, dar cei care aveau casă mai aproape de oraș, inclusiv rude de-ale mele… Nu mai există acele case, nu s-a prețuit moștenirea după ce au fost luate viile și casele, mare parte din patrimoniu s-a risipit, așa cum s-au risipit și soiurile locale, Gordan, Braghină, Negru Vârtos, erau mulți struguri locali…
Sortimentul local și via nouă
Vinul locului se făcea din Gordan, Braghină, Crâmpoșie și Tămâioasă, după o rețetă cunoscută de toată lumea, cu toți strugurii puși laolaltă. Crâmpoșia era folosită și ca bază pentru un spumant tip Champagne, aduseseră vinificatori din Franța care să-i învețe aceste tehnici, cred că Știrbey făcea spumant îmbuteliat din Crâmpoșie. Vinul nostru se vindea de obicei în butoaie, către cârciumari și proprietari de depozite de vinuri – în acea vreme, vinul se consuma mai mult la carafă”.
Și tot de la Cristiana Stoica aflăm și câteva lucruri specifice despre ce face vinurile Avincis speciale, înainte de a trece la partea „sentimentală” a discuției: „Terroir-ul este foarte diversificat, sunt diferențe mari între dimineață și seară, între două zile consecutive, singurele lucruri constante fiind lumina și adierea vântului. Avem și o zonă de platou, și pante line, și pante mai abrupte care formează un amfiteatru, fiecare aducând o expresie proprie strugurilor.
Și mai avem un mare avantaj – toți strugurii cresc în jurul cramei, cea mai îndepărtată parcelă se află la un kilometru distanță, ceea ce ne conferă un avantaj mare în păstrarea prospețimii aromelor. Iar oamenii de aici știu de secole, de nenumărate generații, să lucreze via, așa că nu am avut niciodată probleme cu forța de muncă, la cules sau pentru alte lucrări. Și mă bucur să văd și mulți tineri care continuă tradiția”.
Despre cei care au fost
„Dacă nu ar fi fost comunismul, am fi fost departe, mai ales că în 1927 s-au schimbat legile și era încurajată proprietatea. În România nu existau multe proprietăți mari, majoritatea erau de câteva hectare. Noi am avut cumva noroc, pentru că străbunicul a cumpărat toată bucata asta unitară de la fostul proprietar, și farmecul ei vine exact din această unitate, pe care am păstrat-o. Așa cum am păstrat ideea de a avea grădini de legume lângă conac…
Străbunica mea stătea aici de la Paște până la Crăciun și, în cele 6-7 luni, rar făcea vreun drum în oraș. Mergea la biserică, la liturghia de duminică, dar aici era viața ei, tot ce avea nevoie creștea pe lângă casă. Mâncare simplă, românească, și un spirit puternic – ținea totul singură, pentru că a rămas văduvă de tânără. Trei copii și via asta… Via aceasta a ținut în viață locul și a ținut toți copiii la studii, la București.
Bunica este cea care ne-a ținut ancorați de trecutul familiei, ea venea aici foarte des, ca și mama, petreceau toată vara și toate vacanțele aici. Acum e rândul nostru să facem același lucru”
Gusturile locului
„Aici, pe vremuri, se mâncau pui pe jar, chifteluțe, ardei umpluți – mâncăruri simple, românești. Se gătea la sobe cu lemne, nu existau cuptoare încă, arzătoare la care să folosești tigaia…
Una dintre mâncărurile bunicii, care se făcea repede, între două trebi, erau friganelele cu mazăre, cred că ar merge azi bine cu un pahar de Fetească regală. Iar bunica făcea și plăcinte excelente, avea sânge aromân și avea rețetele vechi, de inspirație aromână. Făcea plăcinte cu brânză, cu spanac, cu mere, cu orice găsea.
Străbunica, după ce nu a mai stat aici, a venit la Târgu Jiu și m-a crescut până pe la șase ani. Îmi amintesc că făcea și niște chifeluțe marinate minunate. De aici, de pe deal, nu am amintiri, dar pot să spun altceva – pe vremuri funcționau tavernele.
Oamenii ieșeau, socializau, îi invitau pe cei care veneau în vizită în oraș, la Grandiflora sau în alte părți. Bunica, dacă avea nevoie de ceva, sau dacă avea o masă mai mare, putea să vorbească la o tavernă din oraș să aducă ce îi trebuie. Dar mâncarea era simplă, pentru mâncăruri mai sofisticate, mergeai în orașele mari, unde se găseau ingredientele.
Prima generație care aduce gusturi noi
Bunica mea deja gătea altfel. Făcea o ruladă dintr-un aluat foarte pufos, cu foarte multe ouă, cu umplutură de brânză și verdețuri. Ea avea rețete de inspirație franceză și austriacă. Pateuri, tarte cu spumă de fragi, coșulețe cu zmeură și sos Chantilly, și multe, multe altele. Piftii de curcan, foarte rar de porc, dar cu frunze, cu decoruri, puse în vase cu reliefuri, astfel încât când o întorcea în farfurie să fie și un spectacol vizual.
Mâncarea trebuia să încânte privirea, altfel nu trecea, era foarte pretențioasă. Și mai făcea o limbă cu măsline excelentă, iar de sărbători sau la aniversări, iepure cu măsline. Era foarte severă cu propria muncă, am văzut-o plângând când un aluat nu i-a ieșit așa cum îl voia. A aruncat tot și a luat-o de la început.
La vremea aceea învățai din școală cum să gătești, ea la 18 ani știa să coasă la mașină, să gătească, să organizeze casa și să mai și știe să cânte la pian – am luat lecții și de la ea, când am învățat să cânt, avea notele ei din tinerețe, s-au mai ponosit, dar s-au păstrat, și le-a preluat și Andreea acum. Și Andreea gătește pentru copiii ei, face lucruri gustoase și nu grele. În general, în familia noastră nu s-au mâncat mâncăruri grele.
Educația transcende vremurile
Cristiana Stoica spune că n-a moștenit multe talente din partea bunicii, dar când guști lucrurile de la cramă – se simte toată educația primită. Spune că „erau alte vremuri, altă educație”, dar îi simți delicatețea moștenită în tot ce face, ba chiar o recunoști în gesturile Andreei, fiica sa.
Vorbim apoi despre generația sacrificată care a pierdut tot ce construise, dar care a lăsat moștenire un set de valori care a ținut mintea multor români trează, chiar și în anii cumpliți de dinainte de 1989. „Pentru că n-au pierdut speranța”, spune doamna Stoica. „Lumea a văzut că nu poate merge înainte fără ei așa că au supraviețuit, cu resemnare, cu demnitate și curaj. Mai ales cu demnitate”.
Pentru cine construiești?
Pentru oameni care își cunosc și asumă rădăcinile așa cum o face Cristiana Stoica, întrebarea cheie este: și dacă moștenitorii nu și-ar dori ce ați construit voi, ce s-ar întâmpla? Răspunsul vine fără ezitare: „De la bun început, nu ne-am pus problema, și cred că asta ne-a și ajutat să mergem înainte. Dacă ne gândim prea mult la ce se întâmplă când nu mai suntem noi, nu mai facem nimic. Am început să construim și am ajuns să avem acest loc.
Dar a fost clar destul de devreme că locul acesta este și al Andreei. Am simțit-o de când a început să vină aici și își dorea să stea cât mai mult. Iar nepoții noștri, copiii ei, adoră acest loc. Problema este că cele mai frumoase momente din vie se suprapun cu cele mai pline zile de școală, la început și la sfârșit de an. Dar vin, aleargă prin vie, cel mic – când avea vreo șase ani – nu concepea să nu se urce în tractor, plângea dacă nu reușea să se suie. Acum… să sperăm că o să ajungă să-l și conducă, măcar de hobby.
Avem încredere că lucrurile vor fi duse mai departe. Cred că așa și-ar fi dorit bunica și bunicul, pentru că au suferit foarte mult când n-au mai avut via. Viața ei rămăsese un calendar al lucrărilor în vie – luna asta tăiam, luna asta erau lucrările în verde, acum se culegea Crâmpoșia, acum se culegea Pinot… Așa măsura ea timpul, prin calendarul viei, atât de legată era de acest loc. Și s-a stins cu tristețea de a nu mai revedea acest loc, după ce trăise aici 25 de ani. I-a fost interzis să revină. E ceva mai greu de înțeles pentru generațiile de astăzi”, spune Cristiana Stoica.
Despre munca în familie
Avocatura și legislația sunt strâns legate de viața la cramă. Peste 20 de ramuri legislative se intersectează cu activitatea vitivinicolă. Deci, cumva, profesia membrilor familiei i-a pregătit bine pentru viața de podgorean. Secretul conviețuirii în pace, atunci când nu poți să-ți concediezi partenerul de viață sau propriul copil?
Fiecare își face segmentul lui de treabă, iar toate deciziile majore se iau împreună. Andreea gestionează problemele de proprietate intelectuală, de o bună parte legată de imagine, comunicare și promovare.
Cristiana Stoica se ocupă mai mult de partea de ospitalitate, de asocieri, meniuri, organizat evenimente sau seri culturale, dar ajută și la contracte de distribuție și vânzări, la relațiile de muncă. Valeriu Stoica gestionează procesele din vie și din cramă, de la autorizările pentru DOC la stabilit, împreună cu oenologul, direcțiile pentru vinurile fiecărei recolte.
Spre deosebire de angajați și angajatorii, membrii aceleiași familii sunt legați de dorința comună de a face lucrurile să meargă bine și armonios. Negocierile se țin altfel, supărările trec altfel…
„Cred că societatea ar trebui să se organizeze pornind de la modelul afacerilor de familie. Chiar și afacerile mari au pornit de la o afacere de familie și sunt grefate pe această structură”, spune Cristiana Stoica.
De ce par atât de haotice toate paragrafele de mai sus?
La această întrebare nu mai răspunde Cristiana Stoica, ci autorul acestui articol. V-am spus de la primul paragraf ce îmi doream să aflu și să transmit de la Crama Avincis.
Arhitectură, soare și stele, raport de recoltă, intelectuali interbelici, struguri dispăruți și soiuri născute recent, pui pe jar, educație, pian, să construiești fără grija moștenitorilor, repartiția sarcinilor în familie… Ce caută toate aceste lucruri, unul lângă celălalt, ca o șaorma cosmică, în care intră absolut de toate?
Nu ai niciodată doar un gând, doar o problemă, doar un scop. Viața, recolta, vinul nu sunt doar clipe, struguri, sticle. Țăran sau ministru, podgoreanul stă cu un ochi la ploaie și altul la ce legi noi au mai apărut, cu o mână pe foarfeci și alta pe pompa de piatră vânătă. Medic ca Pasteur sau bon vivant ca Păstorel, fiecare dintre noi descoperim un univers în fiecare pahar de vin.
Chiar dacă nu mai vizitasem crama de mai bine de un deceniu, cu soții Stoica am mai avut plăcerea să interacționez, în București sau pe la târguri și festivaluri de vin. Și știam că prețuiesc tradiția, moștenirea primită și familia. Și, cumva, voiam să le smulg acele cuvinte care să le transmită oamenilor cât de important este să nu te dezici de trecut, să ți-l asumi, oricare ar fi acela, ca să ai puterea să construiești cu gândul la cei care ți-au servit drept exemplu în viață.
Nu la cei care urmează – rolul tău este să devii exemplul lor, cel care dă mai departe nu construcția în sine, ci valorile care definesc omul și viața lui. Pentru că sunt atât de mulți cei care au uitat, care confundă, care se lasă înșelați, care regretă o perioadă neagră sau se lasă deturnați de lucruri sclipitoare…
Concluzia?
Când mergi la Avincis și apuci să privești atent locul, apoi guști plăcinta cu brânză și spanac pusă pe masă la prânz, alături de un pahar de spumant din Crâmpoșie, trebuie să știi întâi, ca să înțelegi mai târziu.
Să știi că intelectualii interbelici au adus vinificatori din Franța ca să nască aici tradiția (reînviată) a spumantelor de Crâmpoșie. Că o femeie dezrădăcinată de pe exact punctul în care stai tu acum, căreia i s-a luat tot ce construise familia ei până atunci, a plâns când aluatul nu a fost atât de fin pe cât și-l dorea – probabil ca cel pe care îl guști tu acum. După care, în altă zi, a cântat la pian, așa cum a făcut-o mai târziu fiica ei, și, încă și mai târziu, nepoata ei, după aceleași partituri uscate de vreme.
Să înțelegi câte ceva despre pământul de acolo și despre motivele pentru care leagă oamenii de el. Pentru că ăsta e vinul. Și asta este doar o mică parte din ce găsești în fiecare pahar de vin. Sper doar că ți-am făcut poftă să afli mai multe.
Surse poze: AVINCIS & Wines of România
