Înainte de vin a fost mustul. Și mai înainte de must au fost strugurii.

Acei struguri din via care umbrea grădina și geamul dinspre sud al casei, păstrând mereu răcoare în timpul verii.

Acei struguri care, spre sfârșitul vacanței, începeau să umple cu parfumul lor curtea și casa. Și pe care îi mâncam pe alese înainte să fie culeși și să sfârșească diform în zdrobitor și apoi în teasc. Iar din teasc să se prelingă apoi licoarea magică pe care o gustam cu sfială dintr-o cană mică de metal.

După câteva săptămâni, până în apropierea sărbătorilor de iarnă, așteptam să se întâmple primul miracol dinainte de nașterea pruncului, prefacerea mustului în vin. Moment de solemnitate, când se evalua calitatea vinului din acel an. Mai bun sau mai puțin bun, era vinul făcut de noi și eram oricum mândri de el. Toată iarna era subiect de povești, mai ales dacă, răcit bine sau fiert cu scorțișoară, înfierbânta el însuși discuțiile.

Mi-am trăit așadar copilăria și adolescența cu acest ritual al vinului de casă. Din când în când, auzeam de la cei mari cuvinte străine, precum „cabernet”, „merlot”, „feteasca”, care păreau să descrie o lume foarte îndepărtată.

După anii studenției, ani ai berii prin excelență, și după tulburii ani 1990, au început să apară vinurile îmbuteliate în magazine. Am putut regăsi de aproape acele cuvinte ciudate. 

Dar ce a contat decisiv, a fost șederea repetată în Franța pentru doctorat și descoperirea uluită a atâtor parfumuri, culori, temperaturi, gusturi, cupaje, dar, mai ales și mai ales, a atâtor povești despre vin, despre armonia fină dintre vin și carne, dezbaterile interminabile despre vinurile din regiunile franceze, diferențele dintre Côtes du Rhône, Bourgogne, Bordeaux, Provence, apoi dintre feluritele soiuri bordeleze… Dar să nu uit: doctorand la Strasbourg, am deprins prin degustare de la profesorii și colegii mei cu deosebire seducătoarele vinuri albe alsaciene (Riesling, Pinot Gris, Gewürtztraminer, Muscat, Sylvaner…) și acel unic Pinot Noir care face cinste Alsaciei. Toate în acele inconfundabile sticle prelungi și grațioase asemănătoare unor balerine.

De atunci încoace tot restul e o poveste fără capăt a descoperirii, mai ales a vinurilor românești. După o ședere de mai mulți ani în afara țării, una din cele mai mari bucurii după 2020 a fost șansa explorării hedoniste, chiar dionisiace pe alocuri, a noilor vinuri românești, șansă pe care nu o ratez nici la cumpărăturile săptămânale, dar nici la ieșirea la un restaurant. Și nici la petrecerile cu prietenii, unde ne facem cunoștință unii altora cu noile vinuri găsite pe piață. 

Vinul e al șaselea simț prin care lumea și ceilalți pot fi descoperiți în nesfârșite feluri.