Mitul comun, întărit uneori de reflexe inconștiente, este că un vin scump este, de asemenea, un vin foarte bun. În mod similar, că un vin care costă puțin este de calitate inferioară. Cât de ancorate în realitate sunt aceste credințe și cât costă, de fapt, o sticlă de vin bun?
Cel mai bun vin este „vinul bunicului”
De la vinul de pe marginea drumului la cel vândut câteodată în piețe, îmbuteliat la PET, încă există o puternică piață nefiscalizată, necontrolată și care nu doar dăunează producătorilor de bună credință, ci și, potențial, sănătății consumatorilor.
În definitiv, cel mai bun vin este cel care îți place și pe care ți-l permiți. Nu discutăm gusturi, ci „sursa” vinului. Da, înainte de 1989, vinul bunicului chiar este posibil să fi fost, de multe ori, mai bun decât cel din comerț, unde tot ce era de calitate pleacă la export, iar pe piață rămâneau vinuri nu rareori îmbogățite cu coloranți, alcool și zahăr. Astăzi, nu mai este cazul.
De la problemele de igienă ale micilor producători neoficiali la faptul că multe vinuri provin din struguri hibrizi și sunt pline de alcool metilic, sunt sute de probleme. Și, nu în ultimul rând, nu ați cumpăra carne sau ouă care stau de măcar o oră pe marginea drumului, nu? Atunci de ce ați alege un vin uitat la PET, în soare – oxidat, casat, denaturat?
Vinul bun costă mult din cauza marketingului?
Nu ați văzut până acum reclame la Château Lafite, nu? Cele mai scumpe vinuri din lume nu își fac reclamă, deci nu este vorba despre mari cheltuieli de marketing. De fapt, prețul se formează relativ natural, la întâlnirea dintre cerere și ofertă. Atunci când dau buzna milionarii chinezi pentru că un producător este la modă, prețul vinului crește, iar când cresc taxele pe produse de lux în China, iar oamenii nu se mai pot afișa cu ele în fața prietenilor, prețul revine la normal – rămânând mare, pentru că există destui iubitori ai aceluiași vin și în restul lumii.
Adevăratul război al prețurilor nu se poartă nici la cel mai de jos nivel, la vin vrac sau bag-in-box, unde atât prețul, cât și profitul sunt mici, nici la vinurile de top ale lumii. Bătălia se duce, pe de o parte, între vinurile de 7-20 de euro și cele de la 20 la 200 de euro. Iar aici comparațiile devin problematice.
Ce înseamnă un vin bun?
Cu maximă obiectivitate, se poate spune că un vin este caracterizat de echilibru, complexitate, tipicitate și persistență aromatică.
– Echilibrul nu este doar între alcool, zaharuri reziduale și aciditate, ci și arome și extract (partea solidă care rămâne după evaporarea completă, care dă, alături de alcool și zaharuri, densitatea totală).
– Complexitate: arome diverse, care se completează unele pe altele într-un tot armonios, se dezvoltă în timp și „dansează”, migrând din prim plan în fundal și înapoi, uneori pentru multe ore.
– Persistență: numită și „postgust”, „aftertaste” sau „final”, este dovada că un vin este de calitate. Cu cât aromele vinului sunt percepute mai multă vreme după ce a fost înghițit, cu atât mai mare se consideră calitatea acestuia.
Vinul este, în primul rând, o experiență subiectivă
A analiza un vin conform criteriilor de mai sus înseamnă, cumva, să renunți la o parte din sufletul lui. Este o practică necesară pentru concursurile internaționale și pentru sesiunile de degustare ale criticilor de vin sau ale revistelor specializare, dar este una în care nu mai există poveste, oameni, întâmplări, gusturi personale…
Un scor primit de un vin poate să indice un vin bun, și de obicei o și face, dar nu poate deveni substitut pentru amintirile pe care le stârnește un gust, de la oamenii alături de care a fost împărtășit un vin la o asociere minunată cu o mâncare specială, de la serile alături de persoana iubită până la grătarele pline de râsete alături de prieteni.
Dar pentru acele amintiri și emoții pe care le stârnește un vin, care îți va rămâne mereu în suflet, nu se poate calcula un preț… Deci, revenim.
Cât costă să produci un vin?
De la o bucată de pământ (care costă) la vinul din paharul tău, e cale lungă. În sticla de vin se regăsesc mii de costuri ascunse, de la decizia de plantare (ce soiuri, ce densitate, de la cine cumpărăm plantele), prezența sau absența irigațiilor (din ce în ce mai necesare, mai ales în sudul României), la lucrările și tratamentele din vie, orice decizie costă.
Apoi vine culesul – manual sau mecanic? Manual înseamnă oameni, transport, logistică, mâncare, salarizare, contracte, în timp ce mecanic înseamnă motorină, întreținere, piese de schimb, dar și mașini care costă de la câteva zeci de mii la sute de mii de euro.
„Aș estima culesul ca reprezentând 10% din prețul de producție al vinului”, spune Nicu Mateescu, oenologul Domeniului Bogdan. „În mare, pot evalua cheltuielile anuale la 4.000 de euro pe hectar, în condițiile în care suntem o cramă biodinamică, iar cheltuielile sunt mai mari. Avem mai puține tratamente în vie, nu cheltuim pentru substanțe, dar avem mult mai multe lucrări manuale, în verde, care înseamnă alte cheltuieli.
La agricultura convențională cheltuielile sunt mai mici, dar am putea estima o medie de 2.500-3.000 de euro per hectar”. Urmează cheltuielile din cramă, cu facturi enorme la curentul electric, la care se adaugă zeci de proceduri și, să nu uităm, butoaiele de stejar, care pot varia de la 350 la 800 de euro (și pot fi întrebuințate de doar trei ori, de obicei). Peste toate, salariile și taxele aferente.
Cât costă imaginea?
Sticla – de la 20 de cenți la 2 euro, dopul – de la 3 la 80 de cenți. Eticheta și capișonul înseamnă și cheltuieli de branding, nu doar de tipărire și ridică probleme suplimentare.
De exemplu producătorii mici, care produc puține sticle, dar și etichetele pentru ediții limitate, presupun cheltuieli ridicate: aproape nimeni nu tipărește mai puțin de 5.000 de etichete odată, iar dacă o face, prețul va fi același pentru 2.000 de bucăți ca pentru 5.000. Dacă mai vrei și sticle speciale, gravate, etichete în relief sau foițe de aur… Nota de plată se va regăsi cu siguranță în prețul sticlei.
Iar când vine vorba despre marketing și comunicare, „cerul e limita”. De la bugete de câteva sute de euro pentru un cont social media la campanii de sute de mii sau milioane de euro, totul este posibil, după dimensiunea producătorului / grupului de producători / corporației care plătește factura.
Dar, realist vorbind, aceste cheltuieli ar trebui să reprezinte aproximativ 20% din profitul companiei, regăsit sub o formă sau alta în prețul vinurilor din următorul an.În fine, tot ceea ce vedeți când vizitați o cramă, de la clădire la utilaje, vase de fermentare / stocare, linii de îmbuteliere, depozite climatizate – toate sunt cheltuieli făcute, care trebuie amortizate în timp. Apoi transport, adaosul comerciantului, TVA, cheltuieli cu listarea, promoții, piederi…
Și, încă odată, după toate cele de mai sus, alte taxe și impozite.
Factorii imprevizibili din prețul vinului
Există ani excelenți și există ani dezastruoși – gerul, grindina, ploile, seceta pot distruge parțial sau complet o recoltă. Dacă, însă, un vin dintr-un an dificil se va dovedi a fi excelent, prețul acelui vin va crește, pentru a compensa cantitatea lipsă și cheltuielile deja făcute – dezastru sau nu, întreținerea viei va costa cam la fel de mult…
O medalie prestigioasă sau un premiu foarte important poate aduce creșterea imediată a prețului unui vin. Mai multe medalii, obținute în fiecare an, la concursuri de prestigiu, vor conduce la o cerere mai mare pentru acel vin și, implicit, la creșterea prețului, în timp.
Timpul petrecut de un vin în cramă, până când producătorul îl consideră pregătit pentru piață, înseamnă, din nou, cheltuieli suplimentare, regăsite în prețul final – unele recolte vor fi gata de băut imediat, altele au nevoie de timp pentru a se „rotunji”.
Abuzul de încredere și accidentele
Rar, există șansa ca unii producători să mizeze pe snobismul cumpărătorilor care cer mereu „cel mai scump vin” și să ridice artificial prețurile pentru unele vinuri, de obicei ediții limitate, aniversare sau, în orice alt fel, speciale. Se spune că orice vin își găsește, în cele din urmă, consumatorul. Cu siguranță, și acestea, dar o altă vorbă spune că „ulciorul nu merge de multe ori la apă”, deci dacă vinul acela nu va fi receptat ca fiind ceva cu adevărat special, probabil alte ediții vor rămâne nevândute.
Un experiment bine cunoscut este acela în care, la un curs despre vin, profesorul le toarnă elevilor din decantor un vin despre care spune că este cel mai scump pe care îl vor avea la curs. Toți încep să îi identifice nuanțe, complexități, arome, intenții ale oenologului și expresii ale terroir-ului care, de fapt, nu existau. Vinul era, de fapt, un bag-in-box oarecare, bun pentru orice ocazie, accesibil, ba chiar popular. Este o reacție inconștientă la ideea de scump, exclusiv, de lux, rezervat elitelor, un reflex de aliniere la valorile general recunoscute, care ne afectează pe toți, vrând-nevrând.
Pe de altă parte, vinurile valoroase și foarte vechi pot costa o mică avere și pot ascunde surprize neplăcute. Casele de vinuri au experți care le evaluează cu grijă, luând în considerație starea dopului, ullage-ul (cât vin din sticlă s-a evaporat, în corelație cu vechimea sticlei), culoarea lichidului, etc..
Pentru stocurile mai mari, una dintre sticle, indiferent, de preț, este „sacrificată” pentru degustare. Chiar și așa, există șansa unui accident nefericit, iar conținutul sticlei să fie de nebăut. Sfatul nostru – apelați la un expert pentru asemenea achiziții.
Puncte și prețuri
Dacă veți căuta pe site-urile de specialitate, veți vedea că un vin de 95 de puncte James Suckling, cum a obținut recent Matei 2020 de la Crama DeMatei, pornește de la 20 de euro și poate ajunge la 590 de euro. La vinurile de 97 de puncte, prăpastia este și mai adâncă, de la 50 la câteva (mai multe) mii de euro, iar pentru vinurile de „doar” 90 de puncte, prețurile acoperă tot spectrul de la (doar) 20 la 1.000 de euro.
Deci, teoretic, există posibilitatea să cheltuiți între 100 și 2.500 de lei pentru vinuri apreciate de critici cu același scor. Ce cumpărați, de fapt, cu mulți bani, este de obicei accesul la un stoc foarte limitat (multe asemenea vinuri au, de exemplu, o „cotă de țară” – nu vând unui distribuitor sau unui client dintr-o anumită țară mai mult de X sticle), stoc care vine însoțit, deseori, de secole de tradiție, de o poveste frumoasă, de o senzație indescriptibilă că ai pășit într-o lume rezervată.
România, unde asemenea povești sunt abia la început, nu poate cere, încă, acel „premium” adus de recunoașterea constantă, de decenii sau de secole, a unei regiuni sau a unui producător. Deci, spre bucuria noastră, ne vom mai bucura o vreme de vinuri bune și foarte bune, la prețuri care nu reflectă pe deplin conținutul sticlei. Rețeta sigură? Gustați cât mai multe vinuri și alegeți ce vă place, pe măsura bugetului!
