Trebuia să iasă teambuilding, dar excursia noastră de patru adulți și trei copii, reprezentând „comitetul central” al Wines of Romania, s-a transformat într-o vizită de documentare. Pentru mine, în primul rând, care nu mai călcasem prin Cetatea de Baltă de vreo 20 de ani… poate și mai mult. Nu pentru Marinela, care e „de-a casei”, iar pentru ceilalți doi era prima oară. O experiență pe care nu știu cât au apreciat-o Andrei și Andreea, care nu aveau termen de comparație, dar pe care am resimțit-o profund. O senzație între „uite că se poate” și „wow, wow, wow”.
Companiile mari se mișcă în alt ritm
Am intrat în lumea vinului pe vremea când peste 80% din piață era dominată de Jidvei, Murfatlar, Vincon (astăzi Beciul Domnesc) și Cotnari. Începea, cât de cât, să câștige teren și Recaș, care părea o companie ceva mai dinamică.
Prin 2004-2005 am fost la Cetatea de Baltă, într-o excursie sprijinită de PNVV (Patronatul Național al Viei și Vinului), alături de colegii din presă care formaseră „Clubul Presa de Vin”. Am avut onoarea și plăcerea de a-l cunoaște pe fondatorul Jidveiului, așa cum îl știm azi, cel care a salvat de la faliment un IAS devalizat, Liviu Necșulescu.
Începuse renovarea castelului Bethlen-Haller, măcar cât să existe un parter utilizabil, iar oaspeții să fie primiți în beci, unde legendarul Ioan Buia, oenologul principal al cramei, povestea neobosit despre vin, vinificație, despre zonă și oamenii ei. În cramă, lucrurile se mișcau greu, dar se mișcau – apăruseră primele vase moderne, menite să înlocuiască vechile „polstif”-uri, bazinele de polistiren de înaltă densitate și fibră de sticlă. Urma să se schimbe totul, dar acest lucru ar fi durat mulți, foarte mulți ani, iar noi, încă tineri, am fi vrut totul mâine, dacă nu chiar azi. Era greu de înțeles de ce o companie mare se mișcă în alt ritm.
Din întâlnirea cu Liviu Necșulescu știu că, mai mult decât planurile pentru un viitor care părea prea îndepărtat, m-a marcat o altă informație: toți locuitorii din zonă, chiar dacă nu munceau pentru Jidvei, puteau primi o pâine și o sticlă de vin pe zi. Erau vremuri complicate, și cu siguranță acest ajutor a salvat multe familii. Un constănțean devenise un pilon al comunității în inima Transilvaniei…
Pas cu pas, Jidvei a devenit un reper al vinului românesc
Nu a trecut mult și am fost sorbit în vâltoarea pleiadei de producători mici și medii, o lume unde se întâmpla mereu ceva. Degustări peste tot, game noi, producători noi, alianțe, parteneriate. Vedeam Jidveiul de departe dar, fiind înconjurat de etichete de prestigiu, de proprietari mereu disponibili pentru întrebări, de evenimente și călătorii, nu îi acordam prea multă atenție.
În 2012 apăreau gamele Mysterium și Owner’ Choice, primele vinuri poziționate premium de la Jidvei. Au urmat, an după an, tot mai multe medalii și, surprinzător, printre vinurile medaliate apăreau tot mai des și vinurile accesibile.
Personal, momentul de cotitură a venit spre 2018-2019. Găteam ceva și aveam nevoie de un vin cu aciditate mare. În rezerva de obicei plină n-am găsit decât un rose Mysterium vechi de vreo trei ani, primit la un târg de vinuri și uitat pe raft. Cum nu gătesc decât cu un vin pe care l-aș bea, am zis întâi să-l gust. Și m-am blocat. Nu că era minunat, ar fi fost un sacrilegiu să-l folosesc la gătit! Perfect echilibrat (la târgul respectiv mi se păruse foarte acid…), cu fruct delicat, dar foarte bine conturat, expresiv, chiar complex… Wow. O surpriză neașteptată.
Cam în aceeași perioadă, Jidvei devenea „Superbrand”, Ana Sauvignon blanc și Jidvei Fetească regală obțineau mari medalii de aur la Concurs Mondial de Bruxelles, iar revista Time dedica Jidveiului un material de anvergură.
Jidvei devenea un reper pentru România, la altă dimensiune decât cea pe care mi-o aminteam eu, una definită de calitate și performanță
Castelul Bethlen-Haller, un mic univers al sustenabilității
A venit însă pandemia, rearanjarea pieței, probleme noi la vremuri noi… N-am revăzut Jidveiul decât acum, în cele mai fierbinți zile ale lui iulie, 2025 AD. Gustasem multe vinuri în ultimii ani, multe dintre ele remarcabile, reluasem legătura cu crama, între timp devenită prețios partener al Wines of Romania, dar drumurile nu mă apropiaseră măcar de acest colț de lume.
Luni seară, pe la 6, în Transilvania cea răcoroasă bătea un vânt fierbinte cum nu mai simțisem din deșertul Dubaiului. A treia zi de caniculă. Gazonul care acoperă câteva hectare bune de jur împrejurul castelului se străduia să rămână verde, ajutat dimineața de oameni cu furtunuri și ziua de aspersoare. Indiferenți la culoarea lui, doi roboței de tuns iarba roboteau neobosiți, evitând îndemânatic copacii și aleile. Magaziile și ruinele de acum 20 de ani s-au transformat în clădiri cu iz de epocă, adăpostind locuri de cazare, birouri sau săli de relaxare (da, cu biliard).
În camere, o binecuvântată răcoare și un bilețel în care li se explică turiștilor că toate clădirile sunt construite ecologic, cu consum redus de electricitate și că ar fi bine să se gândească de două ori înainte să deschidă geamurile. Camerele – de un lux bine gestionat, un pic mai evident în baie decât în amenajarea discretă a spațiului de locuit. Grajduri, cai, tir cu arcul, activități fără număr.
Dar, mai mult decât atât, sere ecologice, sere hidroponice, ferme de animale, toate parte ale unui model impecabil de economie circulară și auto-susținere. În afară de carnea de vânat, contractată tot local, tot ce se consumă la Castel este produs aici. Și este atât de gustos încât n-o să mai vreți să plecați.
Nelu Mărgineanu, omul care sfințește via
A doua zi ne întâlnim cu Ioan Mărgineanu, zis Nelu, zis Neluțu, directorul tehnic de viticultură de la Jidvei. A început să lucreze aici din 1990 – o viață de om. A asistat la devalizarea IAS-urilor din zonă pe vremea în care „mno, trebuia să apară și o clasă de oameni bogați”. Membrii din consiliile de administrație erau numiți politic pe vremea aceea. Își făceau firme și cumpărau cele necesare IAS-ului, pe care le revindeau către acel IAS la prețuri de zeci de ori mai mari decât prețul pieței. Sau cumpărau struguri sau vin sub prețul de cost al IAS-ului. N-am auzit să fi fost vreunul judecat. Norocul Jidvei a fost familia Necșulescu, ajunsă aici în 1999, când nu mai rămăsese mare lucru.
Știe, normal, toate locurile ca în palmă. Povestește tot ce se vede și ce nu se vede. Viile Jidvei, un total de aproape 2.000 de hectare (dintre cele 2.500 deținute), s-ar întinde pe suprafața unui cerc cu diametrul de 20 de kilometri. Dar drumurile transformă distanța dintre extreme în 40, uneori 50 de kilometri. Cine a denumit regiunea asta „Podișul Târnavelor” ori era mare șugubăț, ori nu a călcat vreodată prin zonă. Dealuri cât cuprinde, unele abrupte de abia încap 2-4 rânduri de vie pe terase. Cu mașina, te simți ca într-un montagne-rousse. Când plouă, sunt zone unde nu mai ajungi nici cu tractorul.
Depopularea dictează regândirea structurii viilor
Nelu replantează peste 100 de hectare pe an. De cinci ani are un proiect nou – mutarea viilor de la sistemul Guyot clasic (mai aproape de pământ, pe mai multe sârme) la „cordone libero”, un sistem înalt, cu o singură sârmă la 1,2 metri de sol. Via are nevoie de mai puțin tratamente și poate fi lucrată mecanic, iar acest aspect este cel mai important, pentru că nu mai există mână de lucru. Localnicii au plecat, acum sunt 300 de nepalezi, care înseamnă cazare, mâncare și leafă, dar înseamnă mai ales insecuritate. Nu știi când li se năzare și pleacă în Germania sau mai departe. S-a mai întâmplat.
Neajunsul la via înaltă pregătită pentru lucrări mecanizate este că toate intervențiile o afectează într-o oarecare măsură, așa că speranța ei de viață este de aproximativ 25 de ani, după care trebuie replantată. Asta, și faptul că este mai expusă la vijelii, vântul puternic putând afecta viile mai tinere.
La 2000 de hectare, replantările înseamnă minim 100 de hectare actualizate pe an, dat fiind că în primii trei ani nu se culege nimic, și mai există și pierderile. Mai degrabă cauzate de grindină decât de geruri – clima s-a modificat radical în ultimii 30 de ani. „Când am venit eu aici, via se îngropa, erau acele cercuri ardelenești. Minus 24 de grade era ceva normal, iarna. Acum ne mirăm când mai ajunge la -15, ba chiar sunt ierni în care abia dacă prindem câteva zile la rând cu -7 sau -8, o să ajungă greu să facem eiswein-ul”, spune Nelu Mărgineanu.
Inima pustiită a Transilvaniei
Din satele din jur a plecat primul rând de sași pe vremea lui Ceaușescu, iar acesta i-a înlocuit cu rromi aduși din toate colțurile țării. După 90 au plecat sașii rămași și mare parte dintre români și rromi.
Plecăm cu mașina din Cetatea de Baltă, care pare la plecare un sătuc simplu, adormit, dar la întoarcere este o metropolă plină de viață. Cum? Păi o luăm spre crama Tăuni prin Tătârlaua, unul dintre satele abandonate. Destul de recent, dacă ne luăm după semne, nu sunt multe ruine, a venit un belgian și a cumpărat câteva case după ce s-a pensionat, să aibă prietenii lui unde să stea când îl vizitează. Mai departe însă, în Crăciunelul de sus, dezastrul este total.
Încă de la intrare, troița (sunt troițe la toate răspântiile) e pe jumătate răsturnată și acoperită de lăstăriș. Urmează câteva ruine, ultimele case care adăpostesc 5-6 bătrânei, și satul recuperat de natură. Pe ici, pe colo, urmele unei porți se deslușesc prin vegetația deasă ca de junglă. O troiță marchează răspântia spre nicăieri. „Aici era stradă. Stradă cu case”, spune Nelu, oprind mașina. „Pe strada asta locuiau colegi de-ai mei de școală”. Ne uităm la pădure. Nu e nimic acolo care să spună că aici a fost, vreodată, o casă. La ieșirea din sat, ultima investiție făcută de unul dintre cei plecați – o pensiune nou-nouță, cu niște căsuțe cochete, planșeu de beton pentru parcare. Nu a funcționat niciodată și, probabil, nici nu va funcționa.
„O doamnă plecată de aici voia să îi caut două loturi de teren, să construiască niște case pentru copiii ei. Acum nu mai vrea. Cred că și ăstuia cu pensiunea îi pare rău ca a trimis banii acasă, să construiască. Nu mai vrea nimeni să se întoarcă. Vin vremuri grele, dacă cei de afară nu mai trimit bani în țară”, oftează Nelu.
La Tăuni, cea mai nouă cramă Jidvei
Ajungem pe cel mai înalt punct cu vii Jidvei, la 500 de metri altitudine. Când e senin, de aici se văd Retezatul, Făgărașul și Ceahlăul. Încă o dată, mă gândesc cât de glumeț a fost cel care a numit zona „podiș”. Singura întindere plată care se vede are vreo 3-4 hectare și pare să fie lunca unui pârău.
Fierbe totul, sunt vreo 40 de grade, și n-a plouat demult. Ieri, pe Valea Oltului, între munți, erau 37 de grade. Nelu e îngrijorat, e perioada în care „se compactează strugurii”, etapa în care ar trebui să crească bobul. Fără apă, nu se întâmplă. Toată via e în pericol. Ajungem la Tăuni, una dintre puținele crame de mari dimensiuni în aer liber. Pot fi prelucrați și stocați peste 5 milioane de litri de vin, care provin din cele 750 de hectare de vie din împrejurimi. Au fost vreo 800 de hectare, dar se mai replantează.
Inițial, ar fi trebui așezate vasele de fermentare și stocare, apoi închis întregul ansamblu. Doar că vasele au fost alese de la început cu cămașă dublă și izolație de 30 de centimetri. Adică frigul este condus spre interior și nu se irosește răcind mediul. În plus, fiind amplasată pe o coastă de deal, vântul permanent ține locul mai curat decât ar putea fi menținut într-o cramă închisă. Așa cum este acum, crama Tăuni consumă cu cel puțin 30% mai puțin curent decât un echivalent închis într-o clădire clasică, nemaivorbind de alte avantaje.
Ploaia binecuvântată, înainte de acordurile de Stradivarius
Seara, după o vijelie uscată de jumătate de oră, cad câțiva stropi, care se transformă încet într-o ploaie serioasă, cu stropi mari. La ce sete avea pământul, toată lumea se roagă să țină. Și ține. A doua zi, la prânz, când plecăm spre crama de la Jidvei, să-l salutăm pe omniprezentul Ioan Buia, care încă face vin și le spune povești vizitatorilor, plouă și mai abitir.
Crama e sclipitoare, aproape totul e nou, mai puțin câteva vase de beton supraviețuitoare. Fiecare etapă din procesul de vinificație e separată de celelalte și, la fiecare pas, se fac toate testele și analizele posibil. În secția de spumante, pe unde ajung miercuri, sticlele stau câte doi ani sau mai bine la maturat pe drojdii. Vineri, aici o să-și testeze Alexandru Tomescu vioara Stradivarius, pentru că acustica este deosebită dar și, probabil, pentru că muzica face bine vinului. Apoi urmează concertul Rapsodii, în curtea castelului Bethlen-Haller care, într-o ironică circularitate a destinului, fusese secție de „spumantizare” înainte de 1989.
Ultimele ore, înapoi la castel, beau cafeaua „de drum” cu Claudiu Necșulescu. „Astăzi, pot să spun cu mâna pe inimă că la Jidvei sunt cele mai bune condiții posibil pentru cultura viței-de-vie și pentru a face vin”, îmi spune.
Venă de antreprenor, suflet de familist
Orice podgorean ar spune asta, îmi zic, dar Claudiu Necșulescu explică, pas cu pas, ce se întâmplă în viile companiei, de ce clima și solul din fiecare bucată de podgorie sunt exact ceea ce are nevoie via. Arată cu degetul la ploaia care nu dă semne să se oprească. E de la Dumnezeu, e clar, a venit exact când trebuia să vină. „Dumnezeu ne iubește”, spune.
Mai face paralele cu cealaltă podgorie a sa, de la Cernavodă, Navigo. Altă poveste, alte istorii. Și stăm de povești. E ocazia perfectă pentru un interviu. E președintele ONIV – Organizația Națională Interprofesională Vitivinicolă, iar toată industria e în panică din cauza noilor accize pe vin. Trecem tangențial prin subiect, avem aceeași părere. Conduce cel mai mare business de familie din vinul românesc, a scris record după record, inclusiv cea mai mare „podgorie de familie din Europa”, a gestionat mai multă vie și mai multe crame decât oricine din țară dar, cumva, mi se pare că un interviu e nelalocul lui.
Acum e gazdă, e la el acasă. De când nu l-am văzut, i-au apărut riduri noi, iar lentilele ochelarilor s-au mai îngroșat un pic. Când vorbește despre statul român și lipsa lui de predictibilitate, pare îmbătrânit. „În România, Statul este cel care încalcă legea”, repetă cu amărăciune de câteva ori.
Apoi, când povestește despre Ana și Maria, fetele lui, după care au fost botezate vinurile Owner’s Choice și care vor duce povestea mai departe, se luminează și întinerește, ridurile aproape îi dispar. Cât rememorează toate lucrurile construite pe raza asta de 20 de kilometri în jurul Castelului, zâmbește. Un pic obosit, dar zâmbește.
Îl pomenim pe Liviu Necșulescu. Îmi povestește ultimii lui ani, cei pe care nu i-am văzut. Îi zic că îmi aduc aminte de pâinea și vinul pe care le dăruia tuturor. „Așa a fost toată viața. Știi care au fost ultimele lui cuvinte? „Să faci bine!”. Și, după ce s-a dus, n-a fost om să-mi calce pragul cu o problemă de educație sau de sănătate și să nu-l ajut. Am și refuzat destui, normal, dintre cei care voiau lucruri absurde, dar niciodată ceva legat de educație sau sănătate”, spune Claudiu Necșulescu.
Pornim încet spre București. Am venit prin Sibiu, plecăm prin Brașov. Până acasă, ploaia de la Dumnezeu, venită când era mai mare nevoie de ea, ne ține companie.
