In ciuda lipsei de timp, sunteti foarte activ pe retelele sociale. Mai este de actualitate promovarea vinului in aceste media?
Eu nu comunic pe retelele sociale ca sa promovez vinul, desi spun de obicei ca fac reclama pe fata. Este normal, daca ma asociezi pe mine cu vinurile mele, exista si o componenta perceputa ca reclama, doar ca este una legitima, este o reclama in sensul de comunicare. Motivul pentru care sunt activ pe retele este pentru ca imi doresc sa contribui la dezvoltarea lumii vinului, la ceea ce eu numesc ecosistemul vinului. O lume cu foarte multe voci, mai mult sau mai putin obiective. Unii, ca si mine, fac reclama pe fata – adica daca eu pun o poza cu o sticla de Caii de la Letea, toata lumea spune ca e reclama pe fata. Sunt insa unii care nu au nici o legatura cu sticla X, dar pun poza, explica ei cat de bun este sau nu este vinul respectiv, insa ei sunt sub contract cu cel care importa sau produce acel vin iar, uneori, chestia asta nu e ok. Uneori e ok, poate ca oamenii isi spun parerea onesta despre acel vin. Dar, de cele mai multe ori, parerea este influentata si de angajamentul pe care il au.
Se mai „rotunjeste” cronica…
Si, din pacate, exista si personaje toxice, care incearca sa intimideze alti participanti la acest ecosistem, unii dintre ei fiind oameni cu bune intentii, dar fara cunostinte substantiale. Cum ar fi cazul unui ghid turistic care duce un grup in Dealu Mare, unde le povesteste oamenilor cum se face acolo vin din vremea lui Burebista. Apoi il iau oamenii din vin si-l toaca, si-l omoara si explica pe Facebook cat de prost este si asa mai departe. Pentru mine, asta este o chestie foarte proasta. Orice asemenea om, care incearca sa promoveze vinul, indiferent de cat de priceput sau nepriceput este, ar trebui sa aiba un pic de sprijin. Poti sa-l iei, sa ii explici, sa il inveti, sa-l educi, dar sunt aceste personaje toxice – bine, multe dintre ele m-au si blocat, pentru ca le-am atacat calitatea de guru pe care si-o asuma – si nu se pot abtine sa nu-l puna la zid pe respectivul.
Revenind, pentru asta sunt activ, pentru dezvoltarea acestui ecosistem. Pe mine ma vad cateva mii de oameni, poate 10.000 pe grupurile dedicate vinului, iar asta inseamna zero virgula ceva la suta si lumea vinului. Deci nu e neaparat un canal pe care vrei sa iti promovezi produsele, dar poate vrei sa se stie anumite lucruri despre modul in care se face vinul, de exemplu. Pentru ca sunt si aici multi care vor sa ii invete pe profesionisti cum se face vinul sau care isi dau cu parerea de ce este un vin intr-un fel si nu in altul. Ca au folosit nu stiu ce butoi, ca au pus niste scursuri din nu stiu ce bazine – si astia nu au nici o legatura cu vinul. De aceea, cand intri intr-un grup specializat, cum este Oenologie, nu mai ai prezumtia de necunoascator, de amator, se presupune ca esti cunoscator pentru ca te-ai bagat intre specialisti, este un loc in care se vorbeste in termeni tehnici, in jargon profesional. Si atunci iti asumi sa mai incasezi una peste gura daca debitezi tampenii. Personal, nu ma mai implic in dialoguri cu oamenii, sau doar in foarte putine, cu anumiti oameni. Vreau sa trimit un mesaj, de obicei, iar ei citesc, comenteaza – eu mai implic mult mai putin acum in comentarii.
Ati avut un soi de “campanie” de comunicare in timpul pandemiei, referitoare la reprezentarea vinului romanesc in afara tarii. Reducand subiectul in actualitate, ce ii lipseste vinului romanesc pe piata locala si pe cea internationala?
Contrar opiniei generale din industria vinului, eu nu consider ca statul este vinovat pentru lipsa aceestui brand de tara, atat intern, cat si international, desi local nu se poate spune ca nu exista chiar deloc un brand de tara. La nivel international, cred ca principalii jucatori sunt vinovati. De ce? Pentru ca marii jucatori, sa spunem cei mai mari cinci producatori de vin, nu sunt interesati de colaborarea cu micii jucatori, ca sa zicem asa. Cumva pe principiul “noi ne descurcam oricum” – desi, in afara de Recas, nu are nici unul o activitate relevanta in exporturi, cel putin in comparatie cu rolul de pe piata locala. Acesta ar fi principalul neajuns.
Nu se va intampla nimic pana cand asociatiile astea de producatori nu vor face activitati in comun, adica dezvoltarea in mod constant a brandului de tara – si asta inseama activitati multiple, nu doar sa mergi la un targ, inseamna sa ai actiuni in fiecare zi din an, in aproape fiecare tara relevanta ca destinatie de export, trebuie sa se intample lucruri. Iar ele nu se intampla. Simpla prezenta pe raftul unui magazin – desigur, e mai mult decat nimic – dar nu iti asigura decat vanzarea unui vin, de obicei foarte ieftin, care pleaca de la tine cu un euro sau 1,5 euro, iar acolo nu este pe un raft vizibil, e pe raftul de jos, sau poate prea sus, depinde de magazin. Adica poti sa razbati in aceasta piata prin pret, si asta fac marii jucatori.
In absenta marilor jucatori, care sunt sansele de succes ale asociatiilor existente?
In Romania, consider ca este o singura asociatie care incepe, cat de cat, sa functioneze – Asociatia Dealu Mare. O parte dintre asociatii sunt doar de forma, ca trebuie sa existe. In viitorul apropiat, nu vad vreo mare sansa de succes pentru asociatiile mari. Daca vorbim despre cele mari, cea mai mare este ONIV, care indeplineste o functie foarte importanta, iar lucrurile se fac relativ bine dar, din pacate, este mai mult un one-man-show. Adica ceea ce trebuie ONIV sa faca pentru membri, ca asociatie de producatori, si anume lobby, face bine, dar Claudiu Necsulescu nu poate sa faca tot singur, ONIV trebuie sa devina un soi de corporatie – participativa, resposabila, cu program, cu reguli, sa aiba un management si asa mai departe. Problema este in zona executiva – cineva trebuie sa si faca toate lucrurile astea, nu poate un singur om, care mai are atatea de facut, sa se dedice integral acestei institutii. Nu e nevoie de un om, ci de multi oameni, de o echipa.
Mai exista, desigur, si asociatia condusa de doamna Rodica Capatina, Premium Wines of Romania, care este activa, nu la nivelul unei zone geografice, ci reunind cramele mici din Romania. Mi se pare meritorie activitatea acestei asociatii, in sensul in care chiar face ceva, reprezinta Romania la un standard de calitate care nu se compara cu ce am vazut in trecut, ma refer la evenimente organizate prin intermediul ministerului sau asociatiilor de tip APEV. Daca nu scapam de meteahna asta, de a astepta sa faca statul pentru noi, o sa ajungem ca la acele targuri unde se pun poze pentru promovarea Romaniei – o sa punem si noi poze cu vinul.
Si atunci cine este responsabil?
Promovarea brandurilor individuale poate fi responsabilitatea fiecarui producator, insa brandul de tara trebuie sa fie un efort colectiv. Motivul pentru care nu putem sa vindem decat vinuri de 1 – 1,5 euro este ca nu avem nici un brand de tara, nici branduri individuale puternice. Noi, de cand am pornit Caii de la Letea, nu cred ca putem numara 20 de zile in care nu am facut absolut nimic. A fost mereu ceva, pe undeva. In fiecare zi din an, in fiecare an, sambete si duminici, intr-un loc sau mai multe din tara, facem ceva. Sa se comunice, sa se arate, sa se deguste, sa se vada si sa se auda brandul. Cum am putea sa mergem in Germania sau in Marea Britanie si sa spunem “uite sticla asta de Caii de la Letea”, iar ei sa creada ca i-a lovit norocul, ca au si ei in sfarsit o sticla de-asta. Daca nu faci lucrurile cum trebuie, ajungi cu vinul in zona de “commodity”, de bun de baza, pe o piata unde cererea si oferta sunt in general echilibrate prin pret. Si mergi cu pretul la care se vinde. Cat se poate? Un euro, 1,20, 1,50, 0,9… Ah, ca exista Recas, care poate sa faca un business din asta… sigur ca exista si business de “commodities”. Unii vand minereu de fier, altii petrol sau carbune. Sunt afaceri care pot fi profitabile dar, ca brand, una e sa vinzi vinul cu 3,5-4 euro, alta e cu 1,5. Intr-o sticla de caliatate, in primul rand, pui un vin de calitate, desi exista si aici unii care fac vinuri bune, le vand cu 10 euro in tara, apoi vand cu 1,5 euro afara tot ce nu au putut sa vanda local. Nici strategia asta nu e corecta, pentru ca nu e corect fata de cel care a platit 10 euro.
Dumneavoastra cum va raportati – la nivel personal – la clientul final? Daca la masa de alaturi, intr-un restaurant, cineva comanda o sticla de-a dumneavoastra, ba o mai si lauda, sau ii atrage atentia altuia sa nu puna apa, ca e vin bun – va mai umple sufletul, va mai provoaca un zambet de satisfactie?
Absolut! Mi s-a intamplat chiar aseara. Am fost la Mesogios, la masa noastra s-au comandat niste vinuri, cineva de la masa de alaturi a comandat un Chardonnay Scentico. Evident, m-am bucurat, ma bucur de fiecare data cand cineva se bucura de un vin de-al nostru. Nu intru in vorba, normal, decat foarte rar, mai mult in locurile in care ma stiu cu oamenii, unde merg mai frecvent. Cred ca orice producator are aceasta satisfactie si isi doreste din tot sufletul ca omul sa fie multumit, sa ii placa, sa mai cumpere si alta data, dar in primul rand sa se bucure de ea.
Se mai bea cu bucurie in Romania? Sau bem doar ca sa ne punem in cap?
Pai si cei care beau ca sa se puna in cap sunt de mai multe categorii. Sunt unii care se bucura de pusul in cap, sunt altii care au preferinte, stiu clar cu ce isi doresc sa se puna in cap… Noi avem, de exemplu, la Aligote, reputatia de vin de cursa lunga. Un vin sec, relativ usor, nu bombastic din punct de vedere aromatic – in zona de Est a Romaniei, si mai ales in Delta, nici nu se pune problema sa mergi sa mananci un peste fara sa ai alaturi un Aligote. Nu ai cum sa bei un Muscat Ottonel la o saramura de crap… Deci si printre cei care beau ca sa se puna in cap exista oameni cu gusturi si cu preferinte. Si sunt multi care beau de placere, avem vinuri de meditatii si avem oameni care stau cu cate un sfert de pahar si se gandesc la el, il savureaza. Avem si pentru acesti clienti vinuri potrivite, ca Aligote Princeps, Petit Verdot sau Feteasca Neagra Epiphanie.
Daca tot a venit vorba despre aceste vinuri speciale – in ce soiuri va puneti speranta pentru Sarica Niculitel?
Soiurile principale sunt cele stiute, si nu vorbesc doar despre Sarica, ci despre Dobrogea, despre cele trei podgorii pe care le avem acolo – Aligote, Feteasca Neagra si Babeasca Neagra.
Nu prea au existat Babesti Negre care sa provoace o moda in Romania…
Dobrogea chiar are traditie cu Babeasca Neagra. Din pacate, cea mai mare plantatie de Babeasca de acolo a a apartinut multa vreme Murfatlarului, noi am reusit sa o cumparam dar, tot din pacate, mare parte din ea era irecuperabila. Am inceput un program de reconversie, pastram ceva din plantatia veche, dar putin… Avem o plantatie in anul 4 acum, avem plantatiile vechi, care au acum 70-80 de ani. La Piatra Ostrov avem mai mult Feteasca Neagra, este acolo un terroir foarte prielnic pentru acest soi dupa cum se simte si in Epiphanie.
In afara de aceste trei soiuri, un strugure in care ne punem multe sperante este Syrah, pe care l-am folosit pana acum cu succes in rose-uri. De asemenea, cred ca se potriveste foarte bine in Dobrogea si Pinot Noir-ul – care are o structura similara cu Babeasca Neagra, nu seamana olfactiv, evident, dar ca structura sunt asemanatoare. Anult acesta vom produce prima oara Babeasca vinificata in rosu, deocamdata avem doar un frizzante rose din acest soi.
Ca strategie de vanzari…
Pana acum vindeam tot ce nu-mi convenea ca vin vrac. Nu mai vindem nici un pic de vrac, ba chiar am devenit unii dintre cei mai mari cumparatori de vin din tara. Vom renunta treptat, dar destul de repede, la gamele ieftine si ne vom concentra pe zona de upper mainstream, vinuri de 20-25 de lei sticla, la raft, de aproximativ 35 de lei, cum sunt Caii de la Letea, Volumul I, sau 50 de lei, cum e volumul II.
Nu va e teama de disparitia clasei mijlocii, careia i s-ar adresa aceste vinuri?
Nu. Sau nu inca. La noi, dupa sase ani de branding, cresterea pe segmentul premium este inca spectaculoasa. Suntem, conform cifrelor, firma cu cea mai mare crestere pe acest segment. Exista o competitie mare, dar ne pastram ritmul.
